”Pentru mai bine de 50 de ani, Noam Chomsky a fost poate cel mai consecvent și mai respectat critic al politicii externe a SUA. A căutat să expună modul costisitor și inuman în care Washingtonul a abordat restul lumii, o abordare despre care Chomsky crede că a făcut rău unor milioane de oameni și care este împotriva valorilor susținute oficial de SUA”, scrie Stephen M. Walt, profesor de relații internaționale la Harvard University, într-o recenzie făcută volumului ”The Myth of American Idealism”, scris de Noam Chomsky și Nathan Robinson, care oferă o imagine de ansamblu asupra multitudinii de critici aduse de Chomsky politicii externe americane, de-a lungul anilor.
”Ținta acestei cărți este pretenția că politica externă a SUA este ghidată de idealurile mărețe ale democrației, libertății, domniei legii și drepturilor omului, etc. Pentru cei care subscriu la această viziune, răul pe care SUA l-au produs uneori în alte țări a fost un rezultat neintenționat și foarte regretat al acțiunilor întreprinse în scopuri nobile și cu cele mai bune intenții. Liderii le amintesc mereu americanilor că sunt ”națiunea indispensabilă” și ”cea mai mare forță pe care lumea a cunoscut-o vreodată” și îi asigură pe americani că principiile morale vor fi ”în centrul politicii SUA”. Asemenea justificări și laudă de sine sunt reluate le nesfârșit de un cor de politicieni, de intelectuali ai sistemului și presă.
Pentru Chomsky și Nathan Robinson, acestea sunt niște prostii. Tânăra republică americană și-a împlinit ”Destinul Evident (Manifest Destiny)” printr-un război genocidar împotriva populației indigene. Ulterior, a susținut dictaturi brutale, a intervenit împotriva unor procese democratice în multe țări, a purtat războaie sau a susținut războaiele altora care au ucis milioane de oameni în Indochina, America Latină, Orientul Mijlociu, pretinzând în mod fals că apără democrația, libertatea, drepturile omului și alte idealuri. Oficialii americani îi condamnă degrabă pe alții când violează dreptul internațional, însă refuză să se alăture Curții Penale Internaționale, Convenției pentru Dreptul Mărilor și altor convenții globale. Nu ezită nici să violeze Carta ONU, așa cum a făcut președintele Bill Clinton când a pornit războiul împotriva Serbiei, în 1999, sau președintele George W, Bush când a invadat Irakul, în 2003. Chiar și când asemenea acțiuni evident meschine au fost expuse – precum masacrul My Lai, abuzurile de la închisoarea Abu Ghraib și programul de tortură al CIA – a fost pedepsit doar personalul din eșaloanele inferioare, în vreme ce arhitecții acestor politici au rămas în funcțiile sistemului.
Acest istoric al ipocriziei americane prezentat de Chomsky este grav și convingător. Niciun om deschis la minte nu poate citi aceasta carte și apoi să creadă în argumentele nobile prezentate de lideri pentru a-și justifica acțiunile. Cartea explică însă mai puțin convingător de ce se comportă astfel liderii americani.
Chomsky spune că ”rolul populației în procesul de decizie este limitat” și că ”politica externă este decisă și aplicată de grupuri restrânse”. În viziunea sa, politica externă a SUA servește interesele corporațiilor americane – complexul militaro-industrial, companiile energetice, marile corporații, băncile, firmele de investiții. Sunt implicați și intelectualii care îi servesc pe ceri care conduc imperiile financiare și care guvernează cele mai multe aspecte ale vieții noastre.
Importanța intereselor speciale este de netăgăduit, la fel și rolul minor al celor guvernați, însă situația este mai complexă decât sugerează Chomsky. Pentru început, când profitul corporațiilor și interesele legate de securitatea națională intră în contradicție, de regulă pierd interesele corporatiste. De exemplu, când Dick Cheney conducea compania Halliburton, în anii 1990, s-a plâns că politica externa bazată pe sancțiuni a SUA îi împiedică compania să facă profit în Iran. Similar, companiile tech precum Apple se opun acum limitării accesului Chinei la tehnologiile avansate, pentru că aceste restricții le amenință profiturile. Poate că aceste restricții nu sunt bune, însă este limpede că nu interesele corporatiste primează în politica externă a SUA.
Chomsky scrie că și alte mari puteri au acționat la fel ca și SUA, iar aceste state au elaborat și ele justificări morale – misiunea civilizatoare a Franței, necesitatea de a apăra socialismul – pentru a-și justifica atrocitățile. Având în vedere că acest comportament a precedat apariția capitalismului corporatist (pentru a nu mai vorbi de complexul militaro-industrial), se pare că aceste politici au mai mult a face cu logica competiției dintre marile puteri decât cu marile corporații din SUA. Dacă puterile necapitaliste au acționat la fel, atunci înseamnă că în spatele promovării valorilor stă altceva. Pentru realiști, acest altceva este teama de ce s-ar putea întâmpla dacă alte state ar deveni mai puternice și ar decide să-și folosească forța pentru a face rău.
Portretul făcut de Chomsky unor asemenea lideri este simplu. În viziunea lui, liderii americani sunt cinici: ei înțeleg că fac ceva rău din motive egoiste și nu le pasă de consecințele acestor acțiuni asupra altora. Însă mulți dintre ei cred că ceea ce fac este bine și pentru SUA, si pentru lume, doar ca politica externă implică și multe compromisuri dureroase. Poate că acești lideri se autoamăgesc, însă mulți teoreticieni ai relațiilor internaționale, precum Hans Morgenthau, au scris că este imposibil să-ți păstrezi puritatea în domeniul relațiilor internaționale. Chomsky și Robinson spun foarte puțin despre asta; ei zugrăvesc o lume în care nu există compromisuri între ce este moral și ce este în avantajul țării tale.
Cartea lui Chomsky mai pune o întrebare. De ce americanii aplică politici costisitoare, adesea lipsite de succes și revoltătoarea din punct de vedere moral? Cetățenii ar putea beneficia altfel de miile de miliarde aruncate pentru o armată birocratică și în războaie ce nu au adus o victorie. Însă cetățenii votează în continuare politicieni care le promit același lucru. De ce?
Răspunsul lui Chomsky are două paliere. În primul rând, cetățenii nu au un mecanism prin care să stabilească politica, pentru că Congresul SUA le-a permis președinților să-i uzurpe autoritatea constituțională privind declarațiile de război și să decidă în secret o mulțime de acțiuni dubioase. În al doilea rând, instituțiile guvernamentale lucrează pentru a impune o singură viziune, clasificând informațiile, punându-i sub acuzare pe cei care scurg informații, mințind populația și refuzând să răspundă în fața populației chiar și atunci când răul făcut este evident. Acțiunile guvernului sunt ajutate de o presă supusă, care repetă aceleași idei și justificări ale guvernului, fără a critica deloc această narațiune.
Cred că modul descris de Chomsky despre cum decidenții politicii externe își apără viziunea asupra lumii este corect. Însă nu cred că mai multă implicare a cetățenilor simpli ar duce la o politică externă mai bună. Chomsky consideră că, dacă mai mulți americani ar șt ce face guvernul, atunci și-ar ridica vocea și ar cere o schimbare. Mi-ar plăcea să gândesc așa, însă există riscul ca un public mai informat și mai implicat să își dorească o politică externa și mai egoistă, și mai mioapă, si mai imorală. Președintele Donald Trump nu a urmărit niciun ideal în afara de propriul interes, deși reprezenta cel puțin jumătate din electorat.
Ne putem întreba dacă nu cumva capacitatea sistemului de a impune o singură gândire se diminuează pe măsură ce apar noi surse de informare în afara presei tradiționale, care oricum este în pierdere de credibilitate. Problema este oare impunerea de către presa unei anumite viziuni sau problema este politica care este susținuta prin impunerea acestei viziuni? Dacă oameni precum Elon Musk, Peter Thiel sau Jeff Bezos vor deveni nucleul viitoarei elite, ar putea susține mai puțin intervenționism, ceea ce se apropie de viziunea lui Chmosky. Ei bine, dacă se va întâmpla astfel, oare Chmosky va acuza din nou această elită că fabrică consimțământul populației pentru această politică?
Un alt palier al cărții este cel care privește întreaga lume. Dacă politica SUA pune lumea în pericol, de ce nu se aliază statele pentru a i se opune? Washingtonul are adversari, însă are și aliați destul de entuziaști. Unii dintre aceștia din urmă ar putea fi oportuniști sau poate că sunt intimidați de forța SUA. Însă nu putem spune că toți liderii pro-americani sunt niște fricoși sau niște agenți ai Americii. Sondajele globale arată un nivel surprinzător de mare de susținere și admirație pentru SUA, deși populația din unele zone, precum Orientul Mijlociu, suferă de pe urma acțiunilor americane. Imaginea globală a SUA a demonstrat că este foarte rezistentă – s-a deteriorat în vremea lui George W. Bush, însă și-a revenit în timpul lui Barack Obama.
În multe părți ale lumii, îngrijorarea nu se leagă de natura opresivă a puterii americane, ci de posibilitatea ca această putere se va retrage de acolo. Chomsky arată că SUA au făcut multe rele în ultimul secol, însă trebuie să fi făcut și ceva lucruri bune. Aspectele pozitive ale politicii externe americane sunt trecute pe o listă foarte scurtă de către Chomsky, iar asta este cea mai mare omisiune din cartea sa.
Cu toate aceste rezerve, ”Mitul Idealismului American” este o introducere valoroasă în gândirea lui Chomsky. Dacă aș fi întrebat dacă un student ar învață mai multe despre politica externă a SUA citind această carte sau citind o mulțime de analize și eseuri ale foștilor și actualilor oficiali, publicate în Foreign Affairs și The Atlantic, aș spune că este mai bună cartea lui Chomsky. Nu aș fi spus asta în urmă cu 40 de ani, când mi-am început cariera. Însă gândirea mea a evoluat pe măsura ce s-au acumulat dovezile regretabile că o perspectivă precum cea a lui Chomsky, care cândva era specifică discursului marginal de stânga din SUA, a ajuns în acest moment fie mai credibilă decât platitudinile pe care se bazează oficialii SUA pentru a-și apăra acțiunile”, scrie Stephen M. Walt.