Abordări ce păreau de neînlocuit, tot mai uzate de abuzuri, fărădelegi, falsificări și eșecuri ale anilor recenți, au început să fie puse sub semnul întrebării, încât o reorganizare instituțională și culturală se anunță în multe locuri.
Trei fapte sunt clare în lumea de azi. Instituțiile care au asigurat mobilitatea socială și creativitatea în lumea modernă – libertatea de inițiativă, democrația, dreptul, societatea civilă – se cer smulse din ceea ce Max Weber numea, temător, „carcasa tare ca oțelul a supunerii”. Subjugarea valorilor civice și morale printr-o altă „corectitudine politică” și noi „mesianisme politice” este contraproductivă și duce într-o înfundătură. Nu se ajunge la pacificare fără a restabili suveranitatea națională, fără a părăsi până la capăt moștenirea celui de Al Doilea Război Mondial și a „războiului rece”, semnând tratatele necesare, spre a relansa, în locul lumii scindate a ultimilor ani, cooperarea.
Înăuntrul țării, este mai clar ca oricând că fără respectul libertăților și drepturilor omului și fără un pluralism sănătos al opiniilor într-un stat de drept democratic, nu se ajunge decât la un nou feudalism, oricare ar fi propaganda. În loc să fie puse în valoare mințile și energiile cetățenilor, aceștia sunt luați în remorca unei birocrații nepricepute și cupide. Cum se vede tot mai clar în ultimele decenii, falsa ierarhie a valorilor, legile strâmbe și justiția ruptă de dreptate, deciziile diletante și morala fără integritate se plătesc din greu cu sărăcirea a tot mai mulți și suferințe.
În crizele de care ne izbim cu atâta putere la acest început de an 2025 și în fața exploziilor de nemulțumire ce se extind, te întrebi unde sunt ieșirile din situație. Desigur, ieșirile gândite și, se înțelege, atitudinile ce stau la începutul oricărei schimbări.
Pe acest fond, vin în minte personalități cu opere, care au infirmat prin inițiativele lor clișee, ierarhii în circulație și ordini ce păreau definitive. Eugeniu Speranția a fost unul dintre cei care au conturat privirea asupra lumii trecând dincolo de ceea ce este.
La sfârșitul anilor șaizeci, profesorul Achim Mihu ne-a familiarizat ca studenți, în cursuri și volume personale, cu filosofia din SUA și metodologia cercetării factuale. El mi-a atras atenția asupra operei lui Eugeniu Speranția, pe care l-am și întâlnit împreună. Având convingerea constantă că filosofia, ca expresie a ceea ce se trăiește, se poate construi doar dialogic și, înainte de orice, valorificând optici existente pentru rezolvări într-o cultură adusă la zi, am pătruns în opera sa și i-am înțeles anvergura. De altfel, în Muzeul Universității „Babeș-Bolyai”, pe care l-am inițiat în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, l-am și plasat la loc de frunte.
Concepția pe care am articulat-o, pragmatismul reflexiv, și-a luat deliberat repere din mediul unor științe ale vremii (matematica claselor, fizica cuantică, genetică, psihologia genetică) și al filosofiei, sociologiei și teologiei contemporane. Am reluat tema „vieții izbutite”, care a alimentat filosofia de la origini, și proiectul hegelian al cunoașterii întregului și am reafirmat un idealism cognitiv bine înțeles. Pe Eugeniu Speranția l-am fructificat pe acest traseu, căci el a reprezentat pragmatismul filosofic printre cei dintâi în Europa – fiind cronologic probabil doar după Tomas Masaryk și alți foarte puțini. L-am reactualizat pe fundalul dat de studierea lui Charles S. Peirce și a cunoscutului curent de gândire pe care acesta l-a întemeiat în filosofia mondială (A. Marga, Reconstrucția pragmatică a filosofiei. Profilul Americii clasice, Editura Academiei Române, 2017). În definitiv, din Clujul reflecției interbelice, Virgil I. Bărbat, ca autor al uneia dintre primele monografii Nietzsche și promotor al studiilor de americanistică în Europa vremii, și Eugeniu Speranția, promotor al pragmatismului pe continent și al logicii interogațiilor, au avut primele contribuții de nivel universal.
Deși întinsă și acoperind domenii diverse, opera lui Eugeniu Sperantia are, însă, în continuare, un ecou sub nivelul anvergurii și valorii ei. Insuficienta desfășurare, de către el însuși, a deschiderilor sale, ca și împrejurarea că o parte a scrierilor sale (Filosofia muncii; Conștiința morală și direcția ortogenetică a existenței umane etc.) zace încă în manuscrise, nu-l avantajează.
Ca scriitor – autor al Papillons de Schumann (1934), al atâtor volume de poezii (Zvonuri din necunoscut, 1921; Pasul umbrelor și al veciei, 1930 etc.), de eseuri (Frumosul ca înaltă suferință, 1921; Inițiere în poetică, 1968 etc.), Eugeniu Speranția este notoriu, deși sunt puțini cei care-l cunosc în adâncime. Sociologul Eugeniu Speranția are, după toate aparențele, aceeași soartă, deși Introducerea în sociologie (1938-39), a rămas reper, ca sinteză a teoriilor clasice, la noi. Filosofia sa a dreptului, din Introducere în filosofia dreptului (1944), a rămas cea mai profilată pe meleagurile noastre. Comunicarea sa de la Paris, Remarques sur les propositions interrogatives (Project d’une logique du problème, 1935), a fost citată ca veritabil program în domeniu de către T. Kubinski (1970), apoi de L. Aqvist (A New Approach to the Logical Theory of Interrogatives,1975), pentru ca J. Hintikka să o invoce (The Semantics of Questions and the Questions of Semantics, 1976). Achim Eschbach reunea într-un volum scrieri ale lui Charles W. Morris (Pragmatische Semiotik und Handlungstheorie, 1976) și includea lucrarea lui Eugeniu Sperantia, Apriorismul pragmatic, în bibliografia internațională a pragmatismului.
Este limpede că Eugeniu Speranția a anticipat tendințe. Este vorba de abordarea pragmatică a cunoașterii și de inaugurarea cercetării logice a unei clase noi de propoziții, cea a întrebărilor. Iar prin aceste inițiative, el contează nu doar în cultura țării sale.
Ca acestea să se înțeleagă, este de menționat că o respectabilă tradiție este nutrită de convingerea că în cunoaștere nu facem altceva decât să transpunem în minte stările de lucruri. Ea a fost pusă la îndoială de o seamă de dezvoltări rapide din sânul științei – începând cu știința galileo-newtoniană. Mai mult, conturarea diferitelor tipuri de știință („analitic-experimental”, precum fizica, biologia etc., „structural”, de felul informaticii, teoriei sistemelor etc., „istoric-hermeneutic”, precum mari părți din istorie, sociologie etc.) a dus la capăt îndoiala. Căci tipurile de știință delimitate astăzi sunt specificate nu numai de obiect, ci și de relația teoriei cu datele experimentale, gradul matematizării, modalitățile de testare a propozițiilor și mai ales de modul de abordare a obiectului. La care se adaugă ponderea componentelor teoretice și a reflecției în cunoaștere.
În Apriorismul pragmatic (1912), Eugeniu Speranția a formulat un punct de vedere asupra cunoașterii care nu numai că s-a aflat la temelia analizelor sale ulterioare, dar a venit în direcția imaginii actuale asupra cunoașterii. Contribuții la istoria magiei (1916), Legile și formele gândirii ca proiecțiuni ale proprietăților vieții (1934), Definiția și condițiile științei (1936), La métaphysique implicite dans les postulats de toute pensée possible (1937), Système de Métaphysique implicite dans les postulats de toute connaisance possible (1943) sunt mărturie.
Acest punct de vedere face conjuncția a două curente de gândire majore în epocă, aflate în situații opuse: kantismul și pragmatismul. Primul deținea, în ideea caracterului transcendental al „sintezei”, o piesă esențială, dar nu mai făcea față progresului științelor experimentale și destrămării finale a convingerii clasice că lumea este condusă de o „rațiune” ce se impune. Pragmatismul, însă, își începea ascensiunea. Interpretând cunoașterea ca succesiune de sisteme ipotetico-deductive și ca fenomen semiotic, Charles S. Peirce a legat semnificația termenilor și propozițiilor de comportamentul observabil, în general de acțiune, și a ajuns la o perspectivă mai fecundă asupra cunoașterii și la o bază mai adecvată pentru înțelegerea lumii. Era clar că „rațiunea în lume”, câtă este, este opera omului care se întreabă, cunoaște și întreprinde.
Valorificând „sinteza” kantiană, dar reconstruind-o, Eugeniu Speranția a susținut că trebuie sondate mai adânc „formele a priori”, în două direcții. Mai întâi, trecând de la privirea formelor ca ceva static (concepte, forme ale intuiției), la privirea lor ca „funcțiuni”, căci „elementele pe care Kant le mânuiește posedă totuși caracterul static, pe când el le atribuie roluri pe care numai niște funcțiuni pot să le aibă” (p. 18). Argumentul lui Eugeniu Sperantia este acela că „funcțiunea” explică mai profund o cunoștință, căci ea îi conferă sensul. „Dacă o cunoștință se prepară și se desăvârșește e că ea are o anumită funcțiune de îndeplinit, e că ea e un organ” (p. 20). Apoi, „funcțiunile” se cuvin inserate în acțiunile prin care specia umană, în virtutea echipării organice, își reproduce existența. „A cunoaște înseamnă a pregăti făgașuri acțiunii. În cunoștință, acțiunea se găsește anticipată, rezumată, simbolizată ca arborele în sâmbure sau ca o curbă grafică în ecuația sa algebrică” (Legile și formele…, p. 3). Acțiunea și cunoașterea formează un continuum în ambele direcții.
Acțiunile ce compun viața devin astfel cadrul „sintezei” ce face posibilă cunoașterea. În lumea în care trăiesc oameni nu există realitate imuabilă, în sine: „o realitate nu poate fi concepută decât pentru și de către o conștiință vie” (p. 7), care este în fond a speciei. Recunoașterea ei nu afectează obiectivitatea cunoașterii, ci, dimpotrivă, face posibilă înțelegerea acesteia în concretețea vieții. Obișnuitul reproș de „subiectivism” care se aduce în acest punct vederilor lui Eugeniu Speranția este, în mod evident, fără obiect, căci abordarea sa include subiectul individual în istoria speciei.
Însă Eugeniu Speranția nu a tras suficiente consecințe din optica „funcțională” asupra cunoașterii. Un motiv a fost desigur stadiul în care se afla în primele decenii ale secolului trecut epistemologia. Abia în anii treizeci, această disciplină a intrat în seria schimbărilor rapide, bogate în consecințe și rezultate, care nu este încheiată nici astăzi. Un alt motiv, de data aceasta interior concepției sale, este acela că, în loc să ducă la capăt abordarea „vieții” ca „proces real” de viață, Eugeniu Speranția o abordează plecând de la premisa suprapunerii cu un „spirit” dominat de „aspirația absolutului”. De aceea, ideea fecundă a condiționării pragmatic-transcendentale a cunoașterii a căpătat formulări care o îndepărtează pe nesimțite de practica cunoașterii în științe, spre un spiritualism.
Interpretarea pragmatic-transcendentală a cunoașterii, care avea să ocupe scena internațională din anii șaizeci încoace, a reușit integrarea științei în ansamblul de condiții ale reproducerii social-culturale a vieții fără a sacrifica specificul științei. Când spun aceasta mă gândesc la analizele datorate lui G. Holton (On the Thematic Analysis of Science: the Case of Poincaré and Relativity, 1964) – care atrag atenția asupra condiționării a înseși „științei experimentale” de „motive tematice” ce intervin tacit și inevitabil în stabilirea faptelor și elaborarea propozițiilor teoretice – la cele datorate lui Karl-Otto Apel (Szientistik, Hermeneutik, Ideologiekritik. Entwurf einer Wissenschaftslehre in erkenntnisantropologischer Sicht, 1968) – care identifică dependența tipurilor de științe de „interese de cunoaștere” cu fundament antropologic – sau lui Jürgen Habermas (Erkenntnis und Interesse, 1968) – care leagă „interesele conducătoare de cunoaștere” de acțiunile prin care se asigură reproducerea social-culturală a vieții. Eugeniu Speranția aparține, evident, urcării pe scenă a acestei interpretări.
Demersurile sale au fost pe o direcție la rândul ei fecundă sub alt aspect. Anume, „formele a priori” ale cunoașterii, identificate, în Apriorismul pragmatic, cu „funcțiunile”, au fost reperate, începând cu Remarques…(1935), la nivelul interogațiilor. Eugeniu Speranția a arătat că, în pofida unei convingeri tenace a tradiției, conform căreia cunoașterea începe cu stabilirea faptelor, aceasta începe, în fapt, cu „întrebările” (sau „problemele”) puse realității: „Și întrucât orice experiență se elaborează numai sub impulsul <întrebărilor> puse de spirit, întrucât aceste întrebări preced întotdeauna experiența și, în fine, întrucât tocmai în ele se găsesc trăsăturile generale ale oricărui conținut posibil, trebuie să recunoaștem că nu există nici o formă a priori care să nu fie exprimabilă printr-o vocabulă interogativă și că nu există nici o vocabulă interogativă al cărei sens să nu se raporteze la o <formă a priori>
determinată” (Observații…., în Constantin Grecu, ed., Logica interogativă și aplicațiile ei, Editura Științifică, p. 77). Plecând de aici, Eugeniu Speranția a trecut la lărgirea logicii prin încorporarea în abordarea acestei discipline a unei clase de propoziții, „propozițiile interogative”, diferită de clasa propozițiilor cognitive (enunțurile, aserțiunile), asupra căreia se concentraseră nu numai logica clasică, de la Aristotel la Erdmann, ci și logica neclasică, de la Frege încoace.
Cunoașterea, argumenta Eugeniu Speranția, încorporează „întrebările” ca un element cu importanță cheie, căci „orice achiziție a cunoașterii, orice progres al științei și orice eliminare a erorii pleacă întotdeauna de la o problemă și orice problemă se reduce la o judecată interogativă” (p. 74). Propozițiile cognitive, în care este „depozitată” cunoașterea, nu mai pot fi privite ca produse autonome, necondiționate, ci ca rezultate ale întrebărilor: „cunoașterea nu valorează decât atât cât valorează întrebările de la care pornește” (p. 74). Mai mult, „adevărata cunoaștere nu constă atât în răspuns, cât în punerea necontenită a unor întrebări și în urmărirea necontenită a unor răspunsuri care vor da naștere altor întrebări” (p. 74), căci „problema predetermină adesea, dacă nu întotdeauna, soluția care pare că o caută” (p. 74). Eugeniu Speranția s-a folosit aici de argumentul general că sunt pe lume mai multe probleme rău puse decât rău rezolvate, invocând controversele de la început false în jurul flogistonului, a glandei pineale etc.
Eugeniu Speranția a făcut precizări care duc mai departe elaborarea sistematică a vederilor sale și, în același timp, rămân importante pentru eforturile de astăzi în direcția consolidării unui nou capitol al logicii: stabilirea unei corespondențe între „operațiile mentale posibile” și „interogații” și ideea unei tipologii a propozițiilor cognitive plecând de la tipurile de întrebări; distincția între „adecvarea formală” și „valabilitatea materială” a unui răspuns; distincția dintre întrebări ce exprimă „nevoi mintale circumscrise” și cele care relevă tendințe spirituale perpetue.
După ce multă vreme, logica s-a oprit la propozițiile cognitive, la care a redus, prin interpretare, restul propozițiilor, Edmond Goblot (Logique du jugement de valeur, 1927) a delimitat câmpul propozițiilor evaluative. Eugeniu Speranția a adăugat delimitarea „propozițiilor interogative”. Iar von Wright (Deontic Logic, 1951) avea să treacă la edificarea logicii „propozițiilor deontice” (în Deontic Logic, 1951). La rândul ei, contribuția lui Eugeniu Speranția a rămas astfel „prag” în evoluția unei discipline în care înnoirile sunt rare, la intervale mari.
Importanța celor două inițiative ale lui Eugeniu Speranția este însă și larg culturală. Azi nu mai putem, desigur, reduce acțiunile ce condiționează cunoașterea la una singură, cea „instrumentală”, cum stau lucrurile în pragmatismul de acum un secol. O diferențiere a intervenit în activitatea umană. Azi delimităm, ca urmare, mai multe acțiuni implicate în reproducerea culturală și umană a vieții („instrumentală”, „strategică”, „comunicativă”, „dramaturgică”, „etică”, „de informare publică”, „reflexivă” sau „emancipatoare”, „în raport cu absolutul”), cu efecte în tabloul științelor și metodologiilor, și punem angajarea lor sub tutela „reflecției” ( mai detaliat, recent în A. Marga, Vocația gândirii, Rao, București, 2024). Rămâne însă confirmat orizontul asumat la timpul său de Eugeniu Speranția: realitatea în care oamenii trăiesc rezultă din acțiuni sub cupola culturii.
Acest orizont favorizează ceea ce numesc „cultura posibilităților deschise”. O cultură, adică, refractară la închiderea în dogme, clișee, îngustimi de vederi, ideologie și propagandă – oricine le-ar forța.
Asemenea cultură are ca premisă necesară continua interogare a ceea ce este. Cu punerea sub semnul întrebării a ceea ce este începe de fapt orice cunoaștere și umanitate ce-și merită numele.
Sub ambele aspecte, mesajul este simplu: realitatea nu se lasă închisă în carcase, descrierea ei nu este confiscabilă, iar punerea sub semnul întrebării a ceea ce este rămâne mereu legitimă și sănătoasă. Eugeniu Speranția era convins și că atitudinea față de ceea ce este mai depinde și de „spiritul” care animă ființa umană. Astfel că demnitatea nu se lasă topită în activistică, aranjamente și pertractări ale zilei. Numai unde există „spirit” infuzat de libertate și dreptate oamenii se ridică peste supunerile la care îi constrâng cei care le decid soarta.
Acest mesaj se adresează oricărei situații și, de fapt, oricui om care-și păstrează umanitatea.