Administrația Trump a moștenit două mari probleme de politică externă de la precedentul guvern democrat – războiul din Ucraina și războiul din Gaza – la care se adaugă problema de 20 de ani a dosarului nucleara iranian. Peste toate acestea tronează amenințarea (în primul rând economica) a ascensiunii Chinei și necesitatea îndiguirii Chinei, un dosar care nu a fost încă abordat la nivel public, aparent din cauza că guvernul Trump este blocat de situațiile grave din Ucraina și Orientul Mijlociu.
Președintele Trump semnalează că prioritatea sa este conflictul dintre Israel si palestinieni. Cu sprijinul Egiptului, Qatarului și al fostei administrații Biden, Trump a reușit să obțină un acord de încetare a focului in Gaza. Pe 4 februarie, Trump îl va primi la Casa Albă pe premierul israelian Benjamin Netanyahu – va fi primul întâlnire a lui Trunmp cu un lider străin în cel de al doilea său mandat prezidențial.
Premisele acestei întâlniri sunt prezentate aproape fantezist de o parte a presei israeliene și americane. Benjamin Netanyahu este prezentat ca un lider mai puternic ca niciodată, victorios în fața Hezbollahului din Liban și a întregii așa-zise ”Axe de Rezistență” sponsorizat de Iran în Orientul Mijlociu, puternic avantajat de schimbarea de regim din Siria la care Israelul a pus umărul cel puțin prin neîncetatele lovituri aeriene la care forțele ruse nu au răspuns niciodată pe parcursul prezenței lor în Siria, începând din 2015. Israelul pare la pregătit pentru lovituri strategice împotriva facilităților nucleare iraniene, dacă nu chiar pentru un război, cu sprijin american garantat, care să ducă la căderea regimului ayatollahilor. Pe termen scurt, premierul Netanyahu pare tot mai aproape de împingerea întregii populații din Gaza în țările arabe, de o epurare totală, susținută de președintele Trump.
La plecarea sa spre Washington, pe 2 februarie, Netanyahu a declarat că va discuta cu Trump despre ”victoria asupra Hamas, despre eliberarea tuturor ostaticilor israelieni, despre axa terorii iraniene, cu toate componentele sale”. Cooperând cu SUA, Israelul ”poate întări securitatea, poate lărgi zona păcii și poate ajunge la o eră a păcii prin forță”, a spus prenierul israelian.
La Washington, președintele Trump, declara, la finalul săptămânii trecute, că este o idee foarte bună ca Egiptul și Iordania să-i primească pe toți palestinienii din Gaza. ”Cred că Iordania îi va lua pe acești oameni din Gaza, cred că Egiptul îi va lua, de asemenea. I-am auzit pe unii spunând că nu-i vor lua, însă eu cred că-i vpor lua. Am încredere că vor face asta”, a spus Trump. ”Este vorba de probabil un milion și jumătate de oameni și am curăța totul. Ar fi gata. Acum Gaza este o ruină. Totul este la pământ și acolo mor oameni. Aș vrea să intru în discuții cu unele state arabe, să construim locuințe în diverse zone, unde palestinienii să poată trăi pașnic”.
Cei despre care președintele Trump spune că se opun planului său de strămutare definitivă a palestinienilor sunt chiar liderii statelor arabe despre care vorbește: Iordania și Egipt, primele state arabe care au recunoscut Isarelul. Președintele egiptean Abdel Fattah el-Sisi a declarat că transferul palestinienilor din Gaza ”nu poate fi tolerat sau permis”. Și Iordania a negat că ar fi de acord cu un asemenea plan.
Trump l-a invitat la Washington pe regale Abdullah al Iordaniei. Întâlnirea va avea loc pe 11 februarie, cu speranța că îl va convinge pe monarh să accepte planul transferului de populație. Însă ministrul iordanian de Externe a ținut să precizeze că poziția Iordaniei rămâne cea de respingere fermă a acestui plan.
Ipocrizia țărilor arabe în ceea ce privește suferința de trei sferturi de secol a palestinienilor a fost probată în multe rânduri. Cu toate acestea, oricât de mari ar fi acum ofertele financiare și de Securitate din partea SUA pentru aceste tari, este puțin probabil ca Egiptul sau Iordania să accepte transferul populației din Gaza. Firește, vor fi invocate în primul rând amoralitatea acestui plan, pentru ca liderii de la Amman și de la Cairo să puncteze la capitolul încredere în lumea arabă și în rândul concetățenilor. Însă elementul fundamental este însuși existența regimurilor lor.
Președintele el-Sisi este la putere din 2013, când l-a îndepărtat prin lovitură de stat pe președintele Mohammed Morsi, ales democratic după căderea regimului Mubarak. După lovitura de stat cu peste 1.500 de victime, Morsi a murit în timpul unui proces politizat, în vreme ce dosarele președintelui Mubarak au fost rejudecate iar acesta a fost eliberat. El-Sisi, fost șef al spionajului militar egiptean, a readus regimul Mubarak cu mici schimbări, eliminându-l pe Morsi, un membru al Fraților Musulmani.
Hamas a apărut ca un vlăstar al ramurii palestiniene a Fraților Musulmani. Este limpede că acceptarea transferului palestinienilor din Gaza ar avea costuri politice și de securitate uriașe pentru regimul el-Sisi, cu toată continuarea politicii lui Hosni Mubarak de reprimare a acestei organizații. Dincolo de egipteni, palestinienii din Egipt și Iordania ar deveni brusc o bombă cu ceas pentru aceste regimuri. Valurile de refugiați palestinieni care au inundat țările din apropiere au dus la multe lupte de stradă sau mini-războaie. Libanul a fost scena celor mai multe dintre ele. Iordania poate deveni scena unor noi asemenea confruntări, pentru că aici trăiesc cel puțin 2 milioane de refugiați palestinieni, potrivit Associated Press.
Dincolo de planul transferului de populație, situația premierului Netanyahu și a Israelului nu este deloc de invidiat. Fără îndoială, serviciile secrete și armata israeliană au reușit să decapiteze Hezbollah și Hamas. Însă aceasta nu înseamnă că cele doua grupări au fost înfrânte. Războiul cu Hezbollah, în sudul Libanului, s-a încheiat printr-un acord, dar nu neapărat și cu o victorie a Israelului – nu a fost un război de mare intensitate, Hezbollah nu a pierdut mult din arsenalul său din Liban, iar obiectivul oficial a războiului (revenirea acasă a israelienilor care au fugit din nordul țării din cauza atacurilor Hezbollah) nu a fost atins nici acum. Cât privește Hamas, victoria clamată de Netanyahu este o iluzie. Hamas nu a fost înfrântă, ostaticii luați în octombrie 2023 nu au fost eliberați de armata israeliană, ci de luptătorii Hamas din ruinele din Gaza, după un acord cu Israelul, în schimbul a mii de palestinieni captivi. Hamas continuă să existe în ruinele din Gaza, iar puhoaiele de palestinieni care au revenit printre dărâmaturi, după încetarea focului, sunt un ”vot cu bocancul pe pământ” că cei aproape două milioane de oameni refuză transferul și sunt pentru revenirea în comunitățile lor distruse.
Pe plan intern, acordul de pace a slăbit coaliția de guvernare formată de Benjamin Netanyahu. În urma acordului, Otzma Yehudit (partid inventat practic de Netanyahu), s-a retras de la guvernare, ceea ce a redus majoritatea sa de 68 de locuri la 62. Knessetul are 120 de deputați. Coaliția nu duce lipsă de extremiști. Ministrul de Finanțe Bezalel Smotrich (liderul Partidului Sionismului Religios) a amenințat că se va retrage de la guvernare, dacă Israelul nu va relua războiul în luna martie. Partidul are șase mandate. În acest scenariu, ar urma noi alegeri anticipate în Israel, iar asta poate însemna noi ostilități – fie cu palestinienii, fie cu Iranul, acestea fiind condițiile în care premierul Netanyahu a obținut ultimele victorii electorale.
Chiar și în cazul continuării actualului mandat, supraviețuirea politică a lui Netanyahu este condiționată de continaurea stării conflictuale, situație care amână o anchetă privind modul în care Israelul a fost prins cu garda jos de un atac al Hamas din Fâșia Gaza și a ajuns, pentru prima oară de la Războiul de Yom Kippur, să piardă efectiv controlul asupra unor teritorii (fie și pentru două zile). Golda Meir a avut de-a face cu acuzații similare în 1973, ancheta a stabilit că nu poartă vreo vină, însă întregul scandal a costat voturi și adus la ieșirea lui Meir din politică. Pentru Netanyahu, pierderea puterii ar însemna accelerarea proceselor penale pentru corupție și trafic de influență.
Acordul cu Hamas prevede eliberarea inițială a 33 de ostatici (femei și copii sau persoane rănite/bolnave), pe parcursul a 42 de zile, în schimbul unui armistițiu, al eliberării unor prizonieri palestinieni, al retragerii parțiale a armatei israeliene din fâșia Gaza și a revenirii civililor la casele lor. În timpul acestei etape trebuie negociate condițiile pentru etapa următoare, care presupune eliberarea restului de ostatici pe parcursul a altor 42 de zile și retragerea completă a armatei israeliene din Fâșia Gaza în paralel cu negocierea ultimului stadiu. Faza a doua ar trebui să înceapă în luna martie, atunci când extremiștii din guvern cer reluarea războiului.
În ultima etapă, la care este tot mai puțin probabil să se ajungă, care ar dura tot 42 de zile, trebuie identificate și schimbate trupurile neînsuflețite ale ostaticilor decedați deținute de ambele tabere și începerea procesului de reconstrucție a Fâșiei Gaza, proces ce va dura 3‑5 ani și în timpul căruia punctele de frontieră ar trebuie să fie, teoretic, deschise pentru a permite intrarea materialelor și a personalului tehnic necesar pentru reconstrucție.
Iar, la nivel de imagine, Israelul a pierdut războiul din Gaza, liderii actualului guvern fiind acuzați în multe publicații ca au urmărit un genocid împotriva palestinienilor. Războiul s-a soldat cu 47.000 de morți în Fâșia Gaza, mulți femei și copii. Curtea Penală Internațională (CPI) a emis, în noiembrie 2024, mandate de arestare pe numele lui premierului israelian Benjamin Netanyahu și al fostului ministru Aal părării, Yoav Gallant, pentru crime de război și crime împotriva umanității, pentru înfometarea intenționată a populației ca tactică militară, crimă, persecuție și alte acte inumane, ca urmare a limitării accesului la ajutoare umanitare (inclusiv medicamente sau apă), și pentru două spețe în care au aprobat atacuri ce vizau civili.
Israelul a încercat să atace decizia din motive procedurale (nu pe fond), dar curtea a respins ambele cazuri. În aceste condiții, premierul israelian și fostul său ministru al Apărării nu vor putea intra pe teritoriul statelor ce au ratificat statutul curții fără să riște să fie arestați. SUA nu sunt semnatare ale Statutului de la Roma care instituie Curtea Penală Internațională. Pe lângă divergențele cu ONU și criticile internaționale, acest mandat de arestare adaugă un nou nivel la gradul de izolare al Israelului pe plan internațional.
Având în vedere toarte acestea, Donald Trump nu ar trebui să-i spună premierului Netanyahu cum va încerca să impună Egiptului și Iordaniei o soluție care poate duce la revolte împotriva regimurilor respective. ”Trump ar trebui să-i spună lui Netanyahu că Israelul are probleme și trebuie să iasă din problema cu palestinienii, iar asta nu se poate realiza decât cu o acomodare politică, pentru că forța militară are propriile limite”, spune profesorul John J. Mearsheimer. ”Aspectul pozitiv al lui Donald Trump, care îl diferențiază de alți decidenți americani, în special de Joe Biden, este că Trump nu este un războinic, nu este interesat de războaie, ci este mai degrabă este înclinat spre reglementare, iar asta înseamnă diplomație. Pe de altă parte, israelienii nu cred în diplomație sau nu vor o reglementare politică în relația cu palestinienii”, mai spune Mearsheimer. Profesorul de relații internaționale de la Chicago University observă însă că noii consilieri de politică externă ai lui Donald Trump nu se deosebesc de cei ai fostului președinte Biden. Totuși există o speranță: administrația Trump pare să fi readus dezbaterea privind politica externă a SUA, după multe cicluri electorale în care dezbaterea despre Rusia sau relația SUA-Rusia a fost exclusa în presa de mainstream (iar vocile disidente au fost ostracizate) și din cercurile politice americane, o situație care nu poate fi comparată nici măcar cu cea din timpul Războiului Rece. Din acest punct de vedere, Trump este o gură de aer proaspăt. Însă perioada de grație a noii administrații va trece repede, iar Trump nu a prezentat încă vreo soluție viabilă pentru Ucraina, nici pentru conflictul israeliano-palestinian.