Pentru prima dată de la începutul războiului, premierul Poloniei a confirmat spusele Moscovei. Săptămâna trecută, Donald Tusk a declarat ca războiul din Ucraina devine global. „Conflictul capătă proporții dramatice. Ultimele câteva zeci de ore au arătat că amenințarea este serioasă și reală când vine vorba de un conflict global”. „Războiul din est intră într-o fază decisivă, simțim că necunoscutul se apropie”, a declarat Tusk.
Rusia a precizat că o nouă bază americană de apărare împotriva rachetelor balistice în nordul Poloniei va duce la o creștere a nivelului general al pericolului nuclear, însă Varșovia a afirmat că „amenințările” Moscovei nu au făcut decât să consolideze argumentul pentru apărarea NATO.
În acest fel, prin decizia administrației Biden de a escalada la finalul mandatului, intră țările est-europene în noua eră Trump. Peste noapte, cântatul în struna lui Donald Trump a intrat în fișa postului politicienilor și oficioaselor din regiune. Cu excepția lui Viktor Orban, aproape toți liderii politici din Europa de Est au început să sublinieze cât de importantă este contribuția tărilor lor pentru Washington și pentru afacerile pe care președintele-afacerist al Americii vrea să le facă in Europa. Președintele Lituaniei a sărit imediat pentru a sublinia bugetul pentru apărare de 3,5% din micul PIB al țării sale, de aproape două ori mai mare decât pragul minim al NATO. În Estonia și România, situație este similara, cu aceleași declarații servile.
Guvernul polonez a fost mult mai rezervat acum, însă nu ca o frondă împotriva lui Donald Trump, ci pentru că Polonia a început investiții militare uriașe din perioada primului mandat Trump, iar proiectul fostului guvern conservator dominat de Jaroslaw Kaczynski era ajungerea la un budget al Apărării de 5% din PIB. Mulți specialiști au pus sub semnul întrebării eficiența acestor investiții, pe care le-au considerat un heirup necoordonat cu aliații europeni.
Victoria lui Donald Trump a ajuns să hotărască și selecția candidaților la alegerilor prezidențiale din 2025 din Polonia. În Platforma Civică, principalul partid din coaliția eterogenă de la Varșovia, se duce o luptă pentru stabilirea candidatului – primarul Varșoviei sau experimentatul ministru de Externe Radoslaw Sikorski. Acesta din urmă spune de ce trebuie ales de partid și de cetățeni: are o relație bună cu Trump (însă soția sa, ziarista Anne Applebaum, este una dintre cele mai stridente voci anti-Trump) și experiență necesara pentru a gestiona situațiile imprevizibile provocate de capriciile viitorului președinte.
Dincolo de certurile politice din Europa de Est, alegerea lui Donald Trump înseamnă că țările din regiune vor trebui să umple lacunele care pot apărea în securitatea lor. O modalitate de a face acest lucru este limpede: Europa de Est va deveni un client și mai fidel al complexului militaro-industrial american; Donald Trump poarte recurge la o reducere a numărului militarilor americani din Europa, însă infrastructura și capabilitățile americane vor rămâne aici, deservite de contingente tot mai mari de militari est-europeni. Însă, dincolo de bani contribuabililor care iau calea apărării, este nevoie și de inițiative politice. Vor fi capabili membrii estici ai NATO să gestioneze armate mai mari, arme mai multe și mai puternice fără a fi doar niște imitatori ai liderilor de la Paris, Berlin sau chiar de la Washington și fără a risca distrugerea echilibrelor precare din regiune?
Un articol publicat de UnHerd da un răspuns afirmativ. ”Împreuna cu ascensiunea militară a Europei de Est, regiunea se îndepărtează de rolul tradițional de imitator al Parisului și Berlinului. Varșovia și Bucureștiul ar putea deveni orașele în care se decide și se aplică politica externă a continentului. Odată ce cutia Pandorei a fost deschisă, nu va mai putea fi închisă, nici măcar după încheierea mandatului lui Trump. Indiferent ce se va întâmpla în următorii patru ani, succesorul lui Trump la Casa Albă va avea de-a face cu o Europă transformată, unde viitorul este decis mai puțin în Bruxellesul care stagnează și mai mult la Varșovia mai prosperă și mai curajoasă”. În plus, UnHerd mai scrie că, ”pe măsură ce se va reduce contingentul american din Europa, prezența milșitară a românilor și polonezilor va deveni tot mai vizibilă pe scena Europei”.
”Vântul istoriei bate și mai puternic. Polonia se va ridica la înălțimea acestei ocazii”, a spus Sikorski, soțul Annei Applebaum și ministru de Externe al Poloniei.
Nu sunt vorbe cu totul goale. Polonia are o creștere economică de 3% în 2024; este modestă, dar mult mai mare decât în statele euro și de două ori mai mare decât cea din România. La o economie de două ori mai mare, Polonia exporta de 3,5 ori mai mult decât România. Polonia încearcă să-i aducă acasă pe cei care au emigrat. Fosta guvernare conservatoare Kaczysnki a lansat programe cu facilități fiscale și ajutoare materiale pentru cetățenii care vor să revină din țările vestice. Plecarea est-europenilor în țările vestice este considerată cel mai mare exod pe timp de pace care a afectat vreo regiune, cu consecințe economice uriașe pentru țările de emigrație.
Polonia a avut și inițiative regionale, înscriindu-se în tendința mai largă de căutare a unor alianțe regionale (Inițiativa celor Trei Mari, Formatul București 9, împreună cu România) și a sprijinului celor puternici (Triunghiul de la Weimar cu Germania și Franța, dar mai ales baza militară permanentă a SUA în Polonia). Situația este întrucâtva asemănătoare cu cea din anii 1920, când apăreau Mica Înțelegere și Înțelegerea Balcanică. Atunci, ca și acum, Polonia a țintit sus de tot, când generalul Jozef Pilsudski a dorit să renască hegemonia poloneză de la Marea Baltica până la Marea Neagră, cu o alianță cu țările central și est-europene. Din această ambiție s-a ales doar cu o alianță cu România. Acum, Polonia susține Inițiativa celor Trei Mări (inspirată din proiectul Intermarium al lui Pilsduski), dar care funcționează mai degrabă ca o manifestare a hegemoniei americane, fiind un proiect văzut de fosta administrație Trump ca o contrabalansare a influenței în creștere a Germaniei și Franței, după Brexit.
Este puțin probabil ca ambițiile este-europene să înceapă a se concretiza fără a suprasolicita economia și pe contribuabili. Polonia are armata cu cele mai multe tancuri din Europa, are a treia flotă de avioane F-16 din Europa, achiziționează avioane F-35 și a anunțat că dorește să cumpere din SUA 486 de lansatoare HIMARS, un număr ridicol de mare, la un preț ce ar depăși 10 miliarde de dolari. România și Polonia au contractat împrumuturi în SUA pentru achiziția de arme, iar raportul este 2:1 pentru Polonia, la fel ca și în cazul PIB-ului și al populației. În acest moment, Polonia investește în apărare cel mai mare procent din PIB dintre aliații europeni ai NATO.
Coaliția din Germania s-a rupt din cauza cheltuielilor pentru apărare – social-democrații au dorit creșterea deficitului, liberalii au dorit reducerea cheltuielilor sociale. Premierul liberal al Poloniei, Donald Tusk, susține acum idee ca UE să emită euro-obligațiuni (la fel ca în cazul programului de refacere post-pandemie) pentru înarmare. Mai multe publicații europene susțin că ideea polonezului nu este o soluție, deoarece banii pentru arme sunt cheltuieli, nu investiții care să genereze apoi profituri, iar emiterea eurobondurilor ar fi mult mai dificilă în acest caz. Președinta CE Ursula von der Leyen a venit cu ideea ca statele membre să aibă libertatea de a alege pe ce să cheltuiască banii din fondul de coeziune al UE (putând alege, firește, înarmarea), însă asta ar însemna că UE devine un mecanism fiscal de redistribuire și statele bogate din nord s-ar opune.
Eurointelligence scrie că majorarea cheltuielilor pentru apărare nu se va putea face decât prin majorarea taxelor și/sau reducerea cheltuielilor sociale. Așadar, orice încercare de statelor UE de a răspunde pozitiv la presiunile și mai mari pentru înarmare venite din SUA lui Trump și orice ambiție a statelor central si est-europene de a devenit ”lideri regionali” sau de a concura cu marile puteri UE pe acest plan va apăsa pe umerii contribuabililor, chiar ai celor mai săraci contribuabili. În Germania a căzut un guvern din acest motiv. Mai la est se mizează pe proximitatea geografică și spaima mai mare de Rusia, dar poate și pe docilitatea cetățenilor (la apogeul crizei financiare din 2009-2010, o serie de analize explicau calmul relativ din societățile est-europene prin faptul că, cu două decenii înainte, acei oameni stăteau la coada până și pentru hârtie igienică).