În timp ce în Vest este promovat mereu mesajul că războiul din Ucraina este unul pentru democrație si unul de apărare al Europei în fața unor ambiții greu de confirmat ale lui Vladimir Putin de a reface fosta URSS, cu granițe care ar merge până în Europa Centrală și Orientul Mijlociu, schimbarea guvernului de la Washington ne arată că, de fapt, țările de pe flancurile NATO sunt într-o situație asemănătoare Belarusului, spre exemplu.
Unele dintre declarațiile recente ale președintelui ales Donald Trump ne arată și cealaltă față a programului MAGA (Make America Great Again). Nu înseamnă doar reindustrializarea SUA, locuri de muncă pentru americani și redarea unui sentiment al mândriei naționale în notă conservatoare. Poate însemna și anularea ”frontierei artificiale dintre SUA și Canada”, chiar prin ”forță economică”, înseamnă și refuzul de a elimina din calcul folosirea forței militare americane pentru a anexa Groenlanda, precum și folosirea forței pentru a reintra în posesia Canalului Panama. Făcând aceste afirmații, Trump a arătat limpede că în NATO există o relație de putere, că SUA este un imperiu, că Vestul este sfera sa de influență și că așa-zisa ordine internațională bazată pe reguli este menită să mențină această hegemonie.
Pentru elitele politice și din domeniul securității din Europa (în special în Marea Britanie, Germania și în noile state NATO și UE din Europa Centrală și de Vest), supunerea în fața imperativelor și capriciilor americane legate securitate a fost, vreme de decenii, o modalitate sigură de a avansa în carieră. Generații întregi de lideri europeni s-au autoamăgit în privința relației cu SUA, fie ea bilaterală sau în cadrul NATO. Câtă vreme la Washington s-au aflat ”generații de împărați americani mai delicați” această autoamăgire a funcționat, scrie Aris Roussinos, pentru UnHerd.
Revenirea la putere a lui Donald Trump nu marchează o schimbare a obiectivelor politicii externe americane, ci doar o schimbare de abordare a aliaților și partenerilor pe care SUA vor să-i folosească pentru a urmări aceste obiective. Treziți din autoamăgirea din ultimele decenii, liderii europeni loiali doctrinei atlantismului au început să protesteze neconvingător. Speriată de perspectiva unei dispute cu SUA pentru Groenlanda, premierul Danemarcei, Mette Frederiksen, spune că America este ”cel mai important si mai apropiat aliat” al Danemarcei. Însă trecute sunt zilele în care predecesoarea sa blonda Helle Thorning-Schmidt își făcea selfie cu președintele Obama zâmbind șăgalnic la funeraliile lui Nelson Mandela. Acum, protestele politicoase de la Copenhaga par un ecou din altă era. ”Dacă Trump poate intimida membri NATO precum Danemarca și Canada, probabil va face același lucru cu întreaga Europa – iar războiul din Ucraina, față de al cărui deznodământ Trump pare indiferent, este o pârghie de presiune evidentă”, scrie UnHerd.
Poziția Europei în fața agresiunii ruse in Ucraina s-a bazat pe ideea că, în cazul în care Putin se va uita și mai spre apus, SUA vor sări negreșit în ajutorul Europei. Această dependență este rodul clasei securocraților din Europa care au nesocotit mereu apelul Franței la autonomie strategică europeană, scrie Aris Rousinos. Această dependență oferă administrației Trump pârghii de presiune uriașe în relația cu Europa. Ideea amenințării ruse asupra statelor care se află la vest de Ucraina (mai mult sau mai puțin reală, dacă este să ne uităm la viziunea pe care o au analiștii și consilierii din preajma președintelui ales al SUA) va fi cultivată de administrația Trump, pentru că ajută SUA să impună orice solicitări economice sau diplomatice unei Europe tot mai scindate, mai dezindustrializate și mai slabe. 5% din PIB pentru apărare (față de pragul de 2% pentru care făcea presiuni Donald Trump în primul său mandat), pentru achiziția de arme americane, este una dintre solicitările ”ușoare” ale noii administrații SUA. Să ne amintim de proiectul Parteneriatului Transatlantic pentru Liber Schimb și Investiții inițiat de Angela Merkel și George W. Bush și apoi negociat în timpul administrației Obama, într-un moment în care Germania și UE aveau mult mai multa forță economica, și abandonat din cauza pretenției companiilor americane de a-și extinde modelul economic, social și juridic în Europa. Acum, un asemenea acord ar lucra doar în favoarea SUA, în condițiile în care Europa se dezindustrializează, iar America are pârghiile necesare pentru a forța un asemenea acord. ”Viziunea lui Trump cum că NATO este o înțelegere pentru plata unei taxe de protecție, și nu o alianță bazată pe ”realism progresist”, așa cum o văd aliații europeni, nu va suna bine la conferințele de securitate, însă măcar va fi una adevărată”, scrie Unherd.
Pentru moment, președintele ales Donald Trump se limitează la declarații care să atragă lumina reflectoarelor, despre Groenlanda, Canalul Panama și Canada. Paradoxal, nu este un mare expansionism, ci o revenire la obiectivul de secol 19 al Americii de a fi hegemonul emisferei vestice. Pe măsură ce clima se încălzește, controlul viitoarelor rute comerciale arctice este un obiectiv obligatoriu pentru orice mare putere. Groenlanda și Canada permit controlul așa-zisului Pasaj de Nord-Vest (stabilit în urmă cu ceva mai mult de un secol). În 2009, parlamentul canadian a votat pentru a numi aceasta rută ”Pasajul de Nord-Vest Canadian”, dar țării îi lipsește forța economică și militară pentru a da substanță acestei redenumiri. Pornit de la un proiect francez, canalul Panama a fost construit de Statele Unite, statul Panama își datorează independența față de Columbia acestui proiect american, cedat autorităților din Panama prin tratatele Torijos-Carter din 1977, intrate integral în vigoare la trecerea dintre milenii (la fel ca și în cazul Marii Britanii, care a cedat Hong Kong Chinei). Acum, președintele ales al SUA sugerează ca guvernul din Panama permite manifestarea intereselor chineze în acest punct critic și vorbește despre o revenire în Panama. Competiția dintre SUA și China în regiune este reală – în urmă cu zece ani, o companie chineză a relansat proiectul construirii unui canal care să lege Atlanticul și Pacificul prin Nicaragua, un proiect urmărit de SUA înaintea lucrărilor la Canalul Panama, în 1914.
”Elita diplomatică franceză are o viziune mai limpede asupra acestor evoluții. Când a fost întrebat despre declarațiile lui Trump privitoare la Canada, Groenlanda și Panama, ministrul francez de Externe, Jean-Noel Barrot, a spus: «Dacă mă întrebați dacă SUA vor invada Groenlanda, răspunsul meu este nu. Dacă mă veți întreba dacă am intrat într-o perioadă în care va supraviețui doar cel mai puternic, atunci răspunsul meu va fi da». Pentru Europa, este absolut necesară schimbarea gărzii, a celor care ne-au adus in aceasta situație, și înlocuirea lor cu cei care ne pot garanta suveranitatea”, scrie Aris Roussinos.
Într-o perioadă în care supraviețuiesc doar cei mai puternici, a lăsa zone de mare importanță strategică în seama unor aliați neputincioși generează riscuri. Marea Britanie a făcut presiuni la Washington pentru o implicare americană în Ucraina mai mare decât și-ar fi dorit-o America. Pe de altă parte, Marea Britanie, ca mai toți aliații importanți ai SUA din cadrul NATO, și-a neglijat armata și posesiunile în zone critice ale lumii, acolo unde se manifestă tot mai mult influența și presiunea Chinei, spre exemplu. Guvernul Britanic a ajuns să cedeze guvernului din Mauritius (curtat intens de China) suveranitatea asupra unui arhipelag întreg și să plătească și o cincime din întregul buget al Apărării pentru a închiria insula Diego Garcia, unde se află o bază militară importantă, pentru care Londra ar fi putut să nu plătească o singură liră sterlină. În lumina afirmației șefului diplomației franceze, ne putem întreba de ce noua administrație Trump nu ar prelua arhipelagul cu pricina, pentru a elimina din ecuația strategică un stat client slab și generator de probleme?
”De la începutul războiului din Ucraina, Vladimir Putin a spus limpede că orice refacere a arhitecturii europene de securitate trebuie să se întâmple peste capul liderilor europeni, prin negocieri directe cu Washingtonul. Această perspectivă nu mai este una fantezistă. Într-o lume dominată de politica de mare putere a unor state-civilizație precum Rusia și China, neputința vechii civilizații europene de a deveni un stat va lăsă în cele din urma Europa la mila Americii, care este un mare stat, însă nu neapărat o civilizație”, mai scrie Roussinos.