În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(99.) Exerciţiu de posteritate
De data aceasta, nu ştiu dacă ancheta cade într-un moment potrivit, ţinând cont de dihonia care a cuprins lumea scriitoricească: răspunsurile riscă să nu facă decât să mai toarne gaz peste foc. De parcă vâlvătăile nu sunt destul de mari… Dar poate că greşesc. Acestea fiind zise:
1-8. Scriitorii sunt inevitabil orgolioşi: ce rost are să scrii, dacă nu crezi că lucrarea ta este importantă? Foarte importantă! Că va dăinui!
Când nu eşti apreciat pe lumea aceasta aşa cum crezi că meriţi, te amăgeşti că măcar postum ţi se va face dreptate. (Au fost destule cazuri când opera a devenit vizibilă sau chiar foarte vizibilă abia după moartea fizică a autorului ei.) Am citit undeva că americanii – desigur, americanii! – sunt pe punctul de a descoperi gena nemuririi şi că doar problema (deocamdată încă nerezolvată) a suprapopulării globului îi împiedică să pună în practică această cea mai revoluţionară descoperire. Dar dacă nu va mai exista nici măcar speranţa în a fi recunoscut postum, ce-i mai rămâne unuia ca mine? (…) Fiindcă dacă pentru ele management performant nu e, nimic nu e!
Pe de altă parte, sunt sigur că niciun autor nu este pe deplin încântat de ecoul stârnit de opera sa. Bănuiesc că nici măcar domnul Cărtărescu nu este mulţumit de faptul că numele lui apare, e drept că rar, doar de vreo şase ori pe săptămână în mass-media. Cu atât mai puţin ne face fericiţi pe noi, ceilalţi, anonimatul în care ne zbatem. În ceea ce mă priveşte, nu-mi produce o mare satisfacţie faptul că până şi după ce am isprăvit ciclul CEI O SUTĂ, cel mai mare proiect finit din literatura română, critica tace. Dar, e drept, citându-l pe domnul Mircea Mihăieş („Cele două sinteze ale lui Nicolae Manolescu au fost percepute de marea majoritate a furioşilor la care mă refer drept actul lor oficial de deces” – România Literară, 12 februarie 2016.), eu ar trebui să mă consider mort, cu tot cu cele aproape patruzeci de titluri publicate, cu toate premiile şi distincţiile primite, chit că nu mă recunosc în tagma furioşilor. Eu tot mai cred că timpul – posteritatea – îmi va da mie dreptate. Dar împotriva concepţiilor zetetice, îi dau credit lui Albert Einstein: „Diferenţa dintre trecut, prezent şi viitor este doar o puternică şi încăpăţânată iluzie”. Şi, atunci, de ce ne încrâncenăm atât, dacă totul nu este decât o iluzie? De ce?
Fiindcă suntem oameni.
P.S.
Iată că am pierdut din nou un minunat prilej de a intra şi eu în atenţia presei, în atenţia criticii: cu un răspuns politicos nu te ia nimeni în seamă, însă dacă aş fi scris că X reprezintă „scriitorul român de azi supraevaluat în mod absolut neruşinat”, că Y nu este decât „rezultatul unei agresive campanii publicitare create de un anumit grup de interese”, că „agramatul Z”, recentul laureat al nu ştiu cărui mare premiu, „e un simplu dobitoc”, ei, da, atunci aş fi câştigat destui detractori şi la fel de mulţi partizani, toţi extrem de vocali în mass-media şi pe internet. Atunci s-ar face zgomot. Atunci, da!, atunci „aş deveni vizibil”. Ce mai contează ce am scris?
(Ancheta revistei Apostrof, „Exerciţiu de posteritate”, nr. 3, 2014.)