În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(93.) Anchetă ludică
<1.) V-aţi visat îngerul, în copilărie? V-aţi întâlnit cu el, aveţi amintiri… „prenatale”?
Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să fac o mică digresiune în trecutul familiei mele: au fost străbunii mei normali? Păi, fiindcă nu ştiu să fi dat personaje incluse în vreo enciclopedie groasă şi cu scoarţe strălucitoare (şi, vai, nici în vreo altă enciclopedie…), ar trebui socotiţi normali. Dar: mai normali au fost cei din ramura paternă, unde nu ştiu decât despre un străbunic de-al meu că ar fi plecat cu o plasă la piaţă pentru a cumpăra verdeţurile necesare supei din ziua aceea, însă abia peste câteva săptămâni a trimis acasă o vedere, precizând că e bine sănătos şi că lucrează din greu pentru a strânge banii de întoarcere. Vederea era din Uruguai… Cealaltă ramură, cea maternă, deşi nici ea n-a pătruns prin cineva în lexicoane, a oferit mult mai multe exemple remarcabile. Fratele bunicii a fost un personaj cu totul extraordinar, fiind singurul pe care nu m-am putut abţine să nu-l includ într-o carte, devenind astfel eroul liant din romanul meu despre procesul Dreyfus. În familia mea s-a respectat o regulă: pentru a se naşte un copil, trebuia să plece cineva. Aşa că nu mi-am cunoscut bunicii. Bunicul matern cred că a fost îngerul meu din copilărie: după poze, cred că îi şi seamăn. După angoase, în mod sigur. Posibil ca viaţa lui să constituie „amintirile mele prenatale”.
<2.) Ce credeţi despre autodidaxie? Câtă… şcoală (studiu) este în operă, câtă experienţă, câtă intuiţie (mă gândesc la Ion Creangă, Panait Istrati, Marin Preda…)?
„Scriitorul (artistul) se naşte”. Şcolile de literatură n-au dat niciodată genii. Dar că învăţătura se vede în operă, asta e limpede. Câteodată, atât de mult, încât opera devine temă de casă bine realizată. Arta modernă nu mai poate fi concepută fără şcoală. Nici de autor, nici de cititor (auditor, privitor). Altfel, s-ar compune şi s-ar cânta şi astăzi aşa cum o făcea zeul Pan şi s-ar picta în stilul maeştrilor din grotele din neolitic. (Din păcate, lucrurile au avansat atât de mult, încât pentru a putea aprecia arta actuală, e nevoie de o pregătire specială. Ceea ce îi micşorează semnificativ numărul consumatorilor: doar simţurile nu mai sunt suficiente pentru a da satisfacţia sperată.)
<3.) Ce aţi descoperit deosebit în arborele genealogic personal?
Am răspuns în parte şi total neîndemânatic la această întrebare la punctul 1. Toţi suntem convinşi că ne tragem din nişte strămoşi, dacă nu deosebiţi, totuşi unici, aşa că extraordinari. Zău că şi ai mei au fost unici şi extraordinari!
<4.) Au nevoie elevii noştri de profesori de religie? Sau numai de… sport?
O chestiune complicată, la care e greu de dat un răspuns în limita spaţiului acordat. Religia uneşte. Asta este indiscutabil. Dar religia este şi o relaţie absolut personală cu Divinitatea. Unii oameni – printre care mă număr şi eu – nu simt nevoia unui intermediar între ei şi Dumnezeu. Sigur, o asemenea relaţie nu se naşte decât în timp, iar copiii trebuie îndrumaţi spre credinţă. Dar în niciun caz nu e bine să-i înrolăm în coloane disciplinate în drum spre altar. Asta poate naşte fanatism. Or, şi cei tineri trebuie ajutaţi doar spre a-şi găsi fiecare singur drumul spre Dumnezeu. Cel puţin aşa cred eu. Şi eu chiar cred. Singur, doar cu El.
<5.) Ce instrument de scris folosiţi/aţi folosit (pană, creion, condei, stilou, pix, maşină de scris, calculator)?
Scriu cu ce am la îndemână, însă m-am obişnuit cu calculatorul pe care-l socotesc un dar de neprecupeţit şi din unealta mea, am devenit eu unealta lui.
<6.) În ce publicaţie culturală v-ar fi plăcut să debutaţi? Ce vă amintiţi (plăcut, neplăcut) de la debutul cu volum?
Am debutat în presă aproape simultan în Familia şi în România literară. Dar, în revista din Oradea cu vreo două luni mai devreme. Aşa a fost şi, deci, e bine cum a fost! (…) Anul trecut am citit cu uimire, într-o revistă de cultură, că debutul meu a fost un eşec total şi că n-a fost luat în seamă de critică, iar când s-a scris totuşi despre el, n-a fost decât o binemeritată demolare. Ca să vezi…
<7.) Ce faceţi într-o zi în care nu scrieţi?
Nu prea am zile în care să nu scriu… Sunt un grafoman incorigibil. Pierd multă vreme cu slujbele necesare pentru plata dărilor, am o vechime în producţie (aşa se spune, nu?) de cinzeci de ani. Pierd multă vreme şi cu drumurile la Bucureşti. Dar nici aşa nu prea am zile în care să nu scriu…
<8.) Ce înseamnă atitudine, implicare civică pentru un scriitor contemporan?
Prin anii optzeci, răspunzând tot aşa la o anchetă a unei reviste de cultură, la întrebarea „Care este rolul social al scriitorului?” (pe vremea aceea, cuvântul „civic” nu era folosit), am spus că „Rolul social al scriitorului este să lupte cu morile de vânt şi să-şi taie singur craca”. Nu am nimic de modificat la aceasta, mai ales că toată viaţa am practicat cu conştiinciozitate cele două comandamente precizate.
<9.) Ce făceaţi pe 22 decembrie 1989? Ce aţi face acum în acel context?
Deşi am fost cooptat în primul FSN şi, apoi, CPUN, din Arad, nu am fost în stradă. Pur şi simplu nu sunt capabil să strig niciun fel de lozinci. (Atenţie: nu spun acest lucru în niciun caz sub formă de laudă!) Probabil că şi azi aş face exact acelaşi lucru ca atunci, doar că simţirea mea ar fi mai sceptică. Şi asta nu numai pentru că am îmbătrânit, între timp.
<10.) Sunteţi colecţionar (de timbre, clopoţei, carte rară, artă plastică, manuscrise etc.)? Iubiţi pisicile, câinii, păsările? Alte pasiuni?
Fiecare om face colecţii: de obiecte, de sentimente, de amintiri, de iubite etc. Doar că unii adună de dragul colecţiei, alţii pentru a valorifica material ceea ce strâng. E adevărat, însă, că indivizii se deosebesc şi prin fidelitatea faţă de tot ce a devenit „al lor”: unii se despart uşor de ceea ce au şi nu le mai trebuie, alţii înglobează sentimente în fiecare obiect şi-şi transformă gospodăria într-un talcioc. Eu fac parte din această ultimă categorie, iar de o carte ori – mai ales! – de o pipă nu mă pot lipsi, nici dacă acea carte n-are nici o valoare artistică ori documentară, iar pipa a devenit de mult impracticabilă. Abia aştept să mă mut la ţară – eu, trăitor o viaţă la oraş -, unde deja mă aşteaptă cinci câini. Până atunci, am un acvariu, care face parte, de decenii, din viaţa mea şi m-am pricopsit şi cu doi hamsteri.
<11.) Vă este teamă de globalizare? Ce vă nemulţumeşte în anii noştri „postmoderni”?
Teamă de globalizare?! Mă bucur pentru ea! Sper să pot să mă transform dintr-un bănăţean într-un om al lumii, rămânând bănăţean. (Bineînţeles că, în paranoia mea, sper ca şi scrierile mele să devină scrieri ale lumii.) Ce mă nemulţumeşte? Faptul că am devenit atât de performanţi, încât putem să facem mult mai mult rău ca pe vremuri, bătăliile de astăzi – văzute şi nevăzute – producând infinit mai multe victime decât celebrul război troian.
<12.) V-aţi dori o casă la ţară? Aveţi deja?
Şi la această întrebare am răspuns mai înainte. Nu numai că sper să mă mut cât de curând la ţară, dar aş dori, dacă se va putea, să pot să-mi scriu acolo următoarele cărţi. (Dar n-am să pot: pe de o parte, va trebui să mai fac şi „muncă utilă”, nesperând ca din scris să pot trăi vreodată cât de cât decent, însă şi mai grav este că simt că şi la ţară eu tot orăşean voi rămâne, căutând toate facilităţile lumii „postmoderne”, chiar dacă marea majoritate a aparatelor de care mă folosesc zilnic îmi rămân total necunoscute ca principii de funcţionare.)
(Chestionar coordonat de Lucian Vasiliu în revista Dacia literară, nr. 7/8, 2013.)