În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(72.) Premiul Nobel? Ah, da! Premiul Nobel!
Premiul Nobel a fost şi a rămas un subiect de mare durere pentru intelighenţia românească. Avem toate variantele lui „şi americanii au premianţii lor Nobel, şi nemţii au premianţii lor Nobel, şi, uite, chiar şi ungurii au premianţii lor Nobel, ca să nu mai spunem de evrei (iar evreii!) care cred că au monopol pe premiul Nobel! Numai noi nu avem faliţii, pardon, premianţii noştri!”. Suferinţă mare!
Cu vreo cinci ani în urmă, individ naiv, am crezut că am dat lovitura, publicând într-o revistă de mare tiraj un amplu material despre Ioan Moraru, (co)laureatul premiului Nobel pentru pace din 1985[1]. Făcând o mică anchetă preliminară printre intelectuali, am aflat că mai nimeni nu ştia că am avut un român, un concetăţean trăitor în România, care a ajuns la această recunoaştere de prestigiu. Excepţionalul rezultat al articolului meu a fost că, după apariţia lui, insistând şi realizând o altă minianchetă pe acelaşi subiect, am constatat lamentaţiile că doar noi nu avem un premiu Nobel au continuat nestingherite şi că, nici în continuare, mai nimeni nu a auzit de Ioan Moraru! Ba mai mult, când povesteam despre el, s-au găsit fel de fel de motive ca informaţia să fie pusă sub semnul întrebării ori chiar negată cu o neînţeleasă (de mine) furie. (Cei mai binevoitori îmi spuneau că nu Ioan Moraru a primit distincţia, ci organizaţia[2]. Cei mai mulţi pretindeau că totul nu este decât o invenţie: dintre români, premiul Nobel nu l-a luat decât Emil Palade „omul de ştiinţă american de origine română” şi evreul născut în România, Eliezer „Elie” Wiesel. Punct! „Nu avem şi n-am avut nici un laureat român care să trăiască în România!” mi s-a decretat. „Niciunul!”. După care refrenul: „Şi americanii au premianţii lor Nobel, şi nemţii au premianţii lor Nobel, şi, uite, chiar şi ungurii au premianţii lor Nobel, ca să nu mai spunem de evrei [iar evreii!] care cred că au monopol pe premiul Nobel! Numai noi nu avem faliţii, pardon, premianţii noştri!. Suferinţă mare!”.) Iar acum, colac peste pupăză, a mai apărut şi Hertha Müller, şvăboaica plecată şi ea! „Dar, oameni buni, încercam (inutil) să-i conving, Ioan Moraru a luat premiul Nobel, a trăit în România şi a murit în România (ce ironie mai mare? – exact în zilele căderii lui Ceauşescu).” Insistenţele mele au rămas zadarnice. Acum, chiar dacă e să nu negăm făţiş existenţa lui Ioan Moraru, nici nu-l pomenim. „Numai noi nu avem premianţii noştri!. Suferinţă mare!”.
Recenta anunţare a acordării premiului pentru literatură Herthei Müller a incitat din nou spiritele. „Iar a trebuit să părăsească cineva ţara natală, România, ca să fie blagoslovit cu marele premiu! Niciodată n-o să-l ia cineva care va îndrăzni să rămână aici!” „Păi, l-a luat Ioan Moraru, spun eu, Ioan Moraru care a murit în satul natal!” Nu mă aude nimeni…
Premiul Nobel este un simbol. El s-a născut drept un simbol şi a rămas un simbol. Un simbol este un substitut al formei concise a unei anume realităţi. Aşa că, pentru noi, premiul Nobel constituie o imagine a realităţii noastre. O realitate confiscată de diferitele cluburi care există în România. Fiecare dintre ele vrea să-şi confişte simbolul. Dacă nu faci parte din clubul respectiv, nu exişti. Şi, dacă vrei să iei premiul Nobel, cluburile, nepregetând niciun efort, vor face tot posibilul să nu-l iei.
Dar, în afară de simbol, ce mai reprezintă astăzi premiul Nobel? În ultimii ani, tot mai multe voci şi-au arătat public dezamăgirea pentru cei selectaţi. Devenind mereu mai politic, spun aceste voci, criteriile fundamentale sunt tot mai puţin luate în seamă. Atribuirea premiului pentru pace preşedintelui Obama a fost primită chiar cu o atitudine ce a depăşit simpla uluire.
Dacă revenim la premiile pentru literatură şi răsfoim laureaţii de la început şi până astăzi, criteriile Academiei Nobel sunt, într-adevăr, de multe (de prea multe) ori invalidate de perisabilitatea în timp a unor aleşi, în vreme ce autori a căror operă a învins vremurile au fost ignoraţi. În mod cert, criteriile nu sunt defel doar estetice, iar Academia Nobel ar trebui să şi le precizeze public. (Iarăşi sunt naiv!) În ultimii ani, observăm că temele premiate se referă la marile nedreptăţi ale istoriei ori la autori şi ţări care suferă sub diferitele dictaturi. Numai că asemenea motive sunt mai degrabă ţelurile de care se ocupă PEN Club Internaţional. Nu foarte multe lucruri s-au ştiut despre Imre Kertész până la nominalizarea sa (pentru denunţarea atrocităţilor holocaustului) sau despre Hertha Müller (pentru rememorarea suferinţelor nemţilor din România după cel de al doilea război mondial). Asta după ce Soljenîţin a primit acelaşi premiu pentru descrierea ororilor gulagului sovietic. (O propunere: dacă tot n-a luat Franz Werfel premiul pentru cartea sa despre genocidul împotriva armenilor, de ce nu l-ar lua Varujan Vosganian pentru acelaşi subiect într-o carte validă şi estetic? Da, sunt naiv!)
Înainte de război, premiile literare favorizau ceea ce este cunoscut drept „Bildungsroman” (Thomas Mann, John Galsworthy etc.) Un alt criteriu a fost (şi este) încurajarea unei literaturi naţionale (Ivo Andric – Serbia, Halldor Laxness – Islanda, Wladislaw Stanislaw Reymont – Polonia[3] etc.)
Pe lângă luarea în seamă a unor asemenea principii, apar şi nominalizări care pur şi simplu şochează: de pildă, Elfriede Jelinek! Sau Bertrand Russell şi Winston Churchill, ambii pentru literatură!! Regretatul Laurenţiu Ulici şi-a lansat şi el „lista lui” a premiilor Nobel pentru literatură. Pare mai logică decât cea intrată în istorie. Mai logică pentru unul ca mine. Poate că pentru altul ar părea mai logică o cu totul altă enumerare.
Premiul Nobel este un simbol puternic. Indiferent că suntem ori nu de acord cu selecţia Academiei Nobel, indiferent dacă (prea) numeroase nominalizări nu s-au validat în timp, indiferent dacă multe dintre ele s-au intersectat cu interese politice evidente, indiferent dacă vom considera că prea mulţi suedezi au intrat în galeria laureaţilor, indiferent dacă unele nume chiar ni se pot părea cu totul nepotrivite, indiferent că a ajuns ca reuşita să ţină de cele mai multe ori de lobby mai mult decât de valoarea estetică, premiul Nobel a rămas un simbol puternic. Adulat, hulit, celebru, premiul Nobel pentru literatură ridică (uneori din nimic) un autor, îl face vedetă (dacă n-a fost), îi înmulţeşte de mii de ori tirajele cărţilor.
Premiul Nobel a devenit o instituţie de marketing înainte de a se fi inventat acest cuvânt şi este un exemplu de cum se poate exploata moral, economic şi profesional un produs. Ceea ce înseamnă că, la fel ca oricărui asemenea proces, el trebuie pregătit în mod profesionist.
Veşnica văicăreală naţională în legătură cu faptul că noi nu avem un premiu Nobel luat din ţară, chiar de am luat unul (iarăşi cazul Moraru!), ne va menţine într-o stare de veşnică autocompătimire. (Iar autocompătimirea nu este decât satisfacţie din insatisfacţie, conform psihologiei transversale[4].)
Unind interesele limitate de cluburi într-un interes naţional, introducând şi noi instituţia, azi indispensabilă, a agentului literar, construind o strategie reală a traducerilor din scriitorii români, am putea avea şi noi unele şanse. Altfel, va trebui să aşteptăm să se abată asupra României o cumplită catastrofă politică sau naturală pentru ca, prin gestul ei, Academia Nobel să atragă atenţia şi asupra acestui ciob de lume.
Gheorghe SCHWARTZ
(un naiv)
P.S.1.
Dar dacă totuşi va lua premiul Nobel pentru literatură un scriitor român trăitor în România? Nu le-o doresc nici duşmanilor mei! Nenorocitului i se vor găsi toate bubele din lume, iar el ori se va sinucide, ori îşi va lua câmpii unde va vedea cu ochii. După care iarăşi: „şi americanii au premianţii lor Nobel, şi nemţii au premianţii lor Nobel, şi, uite, chiar şi ungurii au premianţii lor Nobel, ca să nu mai spunem de evrei (iar evreii!) care cred că au monopol pe premiul Nobel! Numai noi nu avem faliţii, pardon, premianţii noştri!”. Suferinţă mare!
P.S.2.
Odată cu nominalizarea Herthei Müller, s-a mai născut un „lung prilej de vorbe şi de ipoteze”: prin Hertha Müller a luat şi România premiul Nobel ori nu l-a luat şi România? Nu cumva reprezentanţilor cluburilor din ţară le-au scăzut şansele pentru multă vreme, fiindcă Hertha Müller este – totuşi! – originară din România?
Şi iarăşi suferinţă mare!
(Ancheta „De ce nu avem şi noi un Nobel?” în revista Însemnări ieşene, decembrie, 2009.)
[1] Ioan Moraru, Premiul Nobel şi România, în „Revista 22” din 04.05.2005.
[2] Premiul Nobel pentru pace pe 1985 a fost atribuit Organizaţiei „Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear”. La Oslo, premiul a fost primit de cei trei conducători ai Organizaţiei, Bernard Lown (SUA – preşedinte), Mihail Kuzin (URSS – vicepreşedinte) şi Ioan Moraru (România – vicepreşedinte). Întrucât distincţia nu i-a fost atribuită lui Ceauşescu, ştirea a fost trecută sub tăcere în România, pe când ceilalţi doi laureaţi s-au bucurat în ţările lor de toate onorurile. Cei trei se cunoscuseră la Geneva, la OMS. Asta se petrecea prin anii ’60. „După o colaborare excelentă şi după ce li s-a terminat mandatul, cei trei au rămas prieteni. (…) Şi-au împărţit rolurile şi au construit imaginea unei planete Pământ distrusă în mare parte, a unei planete afectate doar parţial şi a unei catastrofe atomice limitate. Pentru rigurozitatea demersului, era nevoie de un cadru instituţionalizat. Astfel s-a născut Organizaţia <Medicii lumii pentru prevenirea războiului nuclear>. Din păcate, în România, Ioan Moraru n-a izbutit să realizeze o filială a Organizaţiei, hârtiile demersurilor sale, aflate la Institutul <Victor Babeş> şi la Ministerul de Externe, rămânând o mărturie demnă de cercetat a unui eşec cauzat nu doar din motive birocratice. Poate, în urma publicării acestor rânduri, se va găsi cineva dispus să studieze şi piesele acestei arhive unice.” (Idem.) Naivitatea mea este, într-adevăr, fără margini! Am scris acum aproape cinci ani: „Poate, în urma publicării acestor rânduri, se va găsi cineva dispus să studieze şi piesele acestei arhive unice.” Şi, între timp, au mai trecut zece ani… În realitate, legea de fier a lui „rămâne cum am stabilit” funcţionează imperturbabil.
[3] Dacă pomenitele cluburi româneşti n-ar fi fost atât de organic dezbinate, am putea întreba de ce nu şi Liviu Rebreanu?
[4] Vezi Gheorghe Schwartz, Psihologia transversală, Partea generală, Aspectele filosofiei comportamentului, Editura Universităţii „Aurel Vlaicu”, ediţia V-a, Arad, 2009, pp. 47. ş. u.