În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(65.) Atunci şi acum
(1-4) Cred că tema aleasă riscă să se devalorizeze, de cât a fost discutată. De obicei, discutată prost. Fie că avem mărturii ale unor „dizidenţi” care numai dizidenţi n-au fost, fie că scriu despre „anii lumină” personaje care nici n-au trăit acei ani, nici nu i-au studiat cu adevărat. Că nu i-au trăit, ferice lor, mai ales că nu trebuie neapărat să fi trăit în Egiptul antic, de pildă, pentru a folosi acel decor. Cu condiţia să-l studiezi înainte de a da sentinţe despre el. Pentru a nu acuza pe alţii, mă pun pe mine însumi în situaţia de a judeca un eveniment de atunci. Era în primăvara lui 1987, mama mea tocmai murise după o suferinţă îngrozitoare şi eu eram profund marcat. Asta se întâmpla în vreme ce tovarăşii, după ce timp de şase ani n-au permis să se ţină nicio adunare a scriitorilor, după teribila Conferinţă naţională (azi prea puţin cunoscută!) din vara lui 1981, au decis să testeze starea Uniunii printr-o şedinţă la Timişoara, considerând că acolo este o asociaţie mare, dar cuminte. Numai că acolo m-am prezentat eu, în starea în care mă aflam, cu un program în vreo 32 de puncte în vederea reformării statutului scriitorului. După ce am citit documentul, s-a făcut o linişte de mormânt, apoi, rând pe rând, mai mulţi azi „dizidenţi”, prin cuvinte energice şi pline de indignare patriotică, au pregătit lemnele pentru rugul pe care urma să fiu urcat. Norocul meu a fost că tovarăşul din CC al PCR care conducea ostilităţile a întrerupt acel autodafe şi a propus o pauză. Timp în care a stat de vorbă cu mine, solicitându-mi o discuţie la Bucureşti. Discuţie care n-a avut, bineînţeles, niciodată loc, fiind socotit mai prudent ca totul să fie trecut în uitare. Singurul efect a fost că o altă adunare a scriitorilor nu s-a mai ţinut în România până în 1990. Amintesc acest episod pentru că o urmare tot a mai avut: în ianuarie 1990, cineva şi-a adus aminte de ieşirea mea de la Timişoara (iată că nimic nu se pierde cu adevărat!) şi mi-a cerut materialul citit atunci pentru a-l publica drept „filă de rezistenţă al scriitorilor”. Am căutat acele pagini, le-am citit şi le-am rupt ruşinat. Ceea ce în 1987 părea act de mare curaj, la începutul lui 1990 dădea impresia unui discurs molâu, ca să nu spun de circumstanţă. Deci, dacă eu care am trăit acele vremuri, având în decembrie 1989 peste zece cărţi publicate şi nu mai puteam pricepe adevăratele primejdii prin care tocmai am trecut, ce să cer cuiva care cunoaşte câte ceva doar din mărturiile subiective ale unor oameni dornici de a se pune pe ei în prim plan?
Atunci a fost rău. Dar un rău care permitea depistarea cu uşurinţă a duşmanului comun şi care strângea la un loc mari pături ale societăţii. Scriitorului, dacă a apucat să aibă o cât de mică notorietate, i se permiteau unele remarci interzise celorlalţi oameni. De aici, folosindu-se de acest „privilegiu”, scriitorul cocea un fel de răvaşe în plăcintă, cititorul fiind dornic să dea de mesajele citite printre rânduri. Din păcate, de prea multe ori, răvaşele erau prea adânc băgate în aluat, fiind imposibil să le găseşti.
Sigur că a fost cenzură, mai ales după ce Ceauşescu „a desfiinţat cenzura” (în anii şaptezeci), sigur că te luptai cu zmeul, numai că, după, au apărut foarte puţine lucrări de sertar, cărţile nepublicate fiind chiar vieţile personajelor care au pătimit şi care îşi povesteau trecutul în volumele de memorialistică ajunse la mare modă.
În rest, eu am scris atunci ceea ce am crezut, pregătindu-mă pentru aventura CELOR O SUTĂ. Am fost dezamăgit dacă aveam doar 20 de consemnări la o carte; eram în situaţia de a avea trei-patru critici de referinţă care mă lăudau şi cam tot atâţia care mă „desfiinţau” la fiecare apariţie. (Soarta a vrut ca tocmai cei care mă lăudau să nu mai fie printre noi, lăsându-mă în grija celorlalţi. Care nu mă mai „desfiinţează” prin cronici, ci prin tăcere.) La 40 de ani, în 1985, am scris primele rânduri la CEI O SUTĂ. Volumul întâi, ANABASIS, a apărut în 1988. Deci, atunci. Este extrem de riscant să spui ce şi cum ai fi făcut trăind o altă situaţie. Dar CEI O SUTĂ a fost şi rămâne marea mea salvare, iată, de 23 de ani. Ea m-a scos din mizeriile de atunci şi mă ţine în viaţă în mizeriile de acum.
Faţă de atunci, viaţa scriitorului de acum este mai simplă şi mai complicată, în acelaşi timp. Odată cu dispariţia duşmanului comun, întâlnim alte forţe care, din păcate, apar şi dintre noi. Dacă le-aş înşira, n-aş face decât să repet truisme. De pildă, scăderea accentuată a numărului de cititori, timpul tot mai puţin pentru scris şi pentru citit, difuzarea deficitară a cărţilor în teritoriu etc. Pentru mine, acum exilul interior nu e cu nimic mai permisiv decât atunci. Ba, dacă atunci mai simţeam cât de cât umărul colegului lângă umărul meu, acum senzaţia aceasta a rămas amintire. Dacă atunci găştile se formau pe criterii de crez şi de simpatie, acum ele au devenit strict pragmatice şi cel puţin la fel de rapace. Am făcut, deunăzi, naivitatea să-l întreb pe unul dintre marii seniori ai grupului de la vârf, de ce nu mai pot apărea într-o anumită revistă – extrem de importantă. Mi-a promis că lucrurile se vor îndrepta, ceea ce mi-a adus în faţă reclama de la televizor pentru o băutură: un năcăjit merge la şefuleţul cu care are onoarea de a locui în acelaşi bloc şi îl roagă să intervină la „ştiţi dumneavoastră cine” să nu i se ia din nou apa caldă. Drept urmare, şefuleţul ia sticla din reclamă, primită pentru serviciul sperat, şi-l sună pe „ştiţi dumneavoastră cine”, cerându-i să-i ia nenorocitului şi apa rece. Acum nu mai apare nici măcar o cronică în revista respectivă la ultima mea carte. Şi această scurtă istorioară are o consecinţă: aceea că respectivul senior nu va afla niciodată ce am povestit eu aici, fiindcă acum nu mai facem decât – cel mult! – să ne citim între noi, cei ce publicăm în acelaşi număr într-una dintre multele reviste care apar în oraşele lor de reşedinţă şi care nu mai sunt distribuite altundeva. Acum, dacă întrebi la un chioşc de difuzare a presei de o revistă fără femei goale pe copertă, rişti să fii înjurat de mamă.
Între atunci şi acum, problema se reduce la limbaj. Limbajul nu este doar „un mijloc de comunicare între mine şi ceilalţi şi între mine şi mine”, aşa cum este scris în majoritatea manualelor. Comunicarea nu constituie decât una dintre funcţiile generale ale limbajului, pe lângă alte opt. Dar chiar rămânând doar la funcţia de comunicare a limbajului, nimeni nu caută un partener de dialog în coşul de gunoi sau în lustra atârnată de tavan, pentru că nici coşul de gunoi şi nici lustra atârnată de tavan nu vor da niciodată aferentaţie inversă. Iar omul de un răspuns, de o implicare şi a celuilalt are nevoie. În ceea ce mă priveşte, pentru mine acum înseamnă CEI O SUTĂ, o construcţie la care lucrez de 23 de ani, din care au apărut primele şapte volume, al optulea tocmai l-am terminat şi dacă Bunul Dumnezeu îmi va permite şi dacă n-o să înnebunesc de tot, o să închei proiectul peste încă vreo 5-6 ani. Riscul de a înnebuni tocmai de la lipsa aferentaţiei inverse se trage, în cele mai multe cazuri. Or, dacă o construcţie asemenea CELOR O SUTĂ – desfid pe oricine se îndoieşte că este cea mai amplă provocare livrescă – nu naşte acum nici un ecou, doar un nebun poate continua a scrie. Autorul este neputincios, dacă ţipă apare întotdeauna de niciunde cineva care să răspundă ironic, dacă îi spui unui prieten că ai scris de treizeci de ani la revista sa şi că, în tot acel răstimp, n-ai avut nici o cronică, respectivul se miră, se tot miră, dar cronica nu apare nici în continuare. Atunci şi acum.
CEI O SUTĂ m-au învăţat că atunci şi acum se confundă în trecerea istoriei, că niciodată n-a fost mai bine şi că doar de fiecare dată a fost mai rău. De aceea, CEI O SUTĂ constituie panaceul meu împotriva pedepsei divine: abia când l-a alungat pe Adam din Rai, Dumnezeu a inventat şi timpul oamenilor, luându-i omului viaţa infinită şi trimiţându-l pe Pământ. Or, tocmai timpul, pentru mine, ca şi pentru bunul meu cititor, timpul se restrânge şi se dilată la cei 2500 de ani ai CELOR O SUTĂ.
Atunci şi acum nu reprezintă decât o iluzie.
(Ancheta „Exilul interior”, Discobolul, octombrie – noiembrie – decembrie 2008.)