În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
Îmi cer iertare de la rabini, preoţi creştini şi imami[1] că vorbesc despre un subiect pentru care nu am nici pe departe pregătirea corespunzătoare. Cunoştinţele mele se restrâng la imensa şi inepuizabila documentare pentru CEI O SUTĂ şi, aşa cum idiotul lui Camus „ştie tot” până la litera L (sau M?), volum la care a ajuns în parcurgerea enciclopediei LAROUSSE, şi eu am reuşit să aflu destule doar până la Al Şaizeci şi cincilea, la care tocmai am apucat să lucrez în cadrul ciclului amintit. Cu deosebirea că eroul lui Camus nu uita şi nu-şi punea prea multe întrebări, în vreme ce mie memoria mi se dovedeşte a fi extrem de deficitară, iar spiritul meu nu se poate abţine să nu fie mereu uimit.
Cele Zece Porunci ar trebui să fie o poartă deschisă spre toţi, dar ele deosebesc fundamental lumile religioase şi, în consecinţă, şi cele secularizate.
În eseul despre Moise al lui Michelangelo, Freud se străduieşte să demonstreze că personajul nu este pe punctul de a sări, mâniat, în picioare şi să sfarme tablele de pământ, ci că tocmai a ajuns să-şi recapete stăpânirea de sine, după ce şi-a văzut poporul cântând şi dansând în jurul viţelului de aur. În lunga sa demonstraţie, Feud aduce în sprijin trei desene ipotetice despre postura lui Moise, două fiind poziţii anterioare momentului imortalizat de Michelangelo, dar ne prezintă şi o altă statuie, un mic bronz, cu trei secole mai vechi, o lucrare a lui Nicholas de Verdun, reprezentând tocmai una dintre acele „poziţii anterioare”. Asocierea este tulburătoare: ea vine să arate, printre altele, o neîntreruptă continuitate a demersului uman, chiar şi a celui artistic. Paşii devenirii presupun această continuitate, chiar şi în succesiunea operelor unei anumite familii de creatori.
Revenind, însă, la demonstraţia lui Freud, am putea trage concluzia că Moise n-a scăpat cele două table din mână, atunci când ar fi sărit în picioare, furios pe blasfemia evreilor, ci, dimpotrivă, le-ar fi prins la timp, înainte ca acestea să cadă. (Tendinţă pe care ar fi avut-o, „dovadă că ele sunt poziţionate cu <capul> în jos”. Numai că, pe de o parte, atunci când citeşti un text şi-l laşi, apoi, la o parte, înscrisul tot în partea de jos va poziţiona „capul” … Iar, pe de altă parte, Moise nici nu a scăpat tablele legii (care în Cartea Sfântă sunt menţionate a fi fost scrise pe ambele părţi prin „lucrarea lui Dumnezeu, şi scrisul era scrisul lui Dumnezeu, săpat pe table” – Exodul, 32, 15-16), el a dat cu ele intenţionat furios de pământ. Cel puţin aşa ne spune Biblia: „Şi, pe când se apropia de tabără, a văzut viţelul şi jocurile. Moise s-a aprins de mânie, a aruncat tablele din mână, şi le-a sfărâmat de piciorul muntelui.” (Ex., 32, 19)
Aşadar, Moise nu se spune niciunde că ar fi scăpat tablele din mână. El le-a izbit de stâncă într-un acces de furie. (Acces nu singular în conduita sa.) În continuare, ne povesteşte tot Biblia, după ce a nimicit viţelul de aur şi i-a pedepsit pe fraţii săi nevrednici, profetul ar fi urcat din nou pe munte, l-ar fi convins pe Dumnezeu să nu-i treacă prin mânia Sa pe evrei şi a obţinut un al doilea rând de table.
După cum se ştie, cele două table au conţinut – şi vor conţine în vecii vecilor – Poruncile. Pentru a ajunge să le obţină, Theonomul a adăstat timp de patruzeci de zile pe muntele Sinai. Timp de patruzeci de zile şi de patruzeci de nopţi, el n-a pus mâncare în gură şi n-a băut apă. (Magia lui 40 a revenit şi va reveni: Moise i-a dus pe evrei 40 de ani prin deşert, Apollonius din Tyana a dormit 40 de ani în peşteră, Iisus s-a înălţat la Cer în cea de a 40-a zi după Înviere etc.) Nepregătiţi pentru minune, evreii, la sfatul lui Aaron, au făurit şi cinstit viţelul de aur. Ei n-au crezut că Moise va supravieţui atât timp fără hrană şi s-au îndoit că el mai trăieşte, că le va mai aduce Legea. Dar Moise, singurul om care a primit „gură de la gură” vorbele Lui, a revenit. Ba, mai mult, a reuşit să repete încă o dată minunea. Decalogul, din care se trag toate legile evreilor, a apărut, aşadar, în „două ediţii”. Şi chiar dacă ambele au fost opera „degetului lui Dumnezeu”, au fost ele identice?
În diferitele scrieri, există deosebiri, deşi în Deuteronom, 10, 1-3, Dumnezeu spune clar că „Eu voi scrie pe aceste două table cuvintele cari erau scrise pe tablele dintâi pe care le-ai sfărâmat, şi să le pui în chivot. Am făcut un chivot de lemn de salcâm, am tăiat două table de piatră ca cele dintâi, şi m-am suit pe munte, cu cele două table în mână. Domnul a scris pe table ce fusese scris pe cele dintâi, cele zece porunci care vă fuseseră spuse pe munte, din mijlocul focului, în ziua adunării; şi Domnul mi le-a dat.” Apoi Moise coboară de pe munte şi pune tablele în chivot şi „ele au rămas acolo”, cum îi poruncise Domnul. Au „rămas acolo”, se poate concluziona, tocmai pentru a nu putea fi corupte sau chiar înlocuite. Şi, atunci, cum de avem, totuşi, atâtea versiuni diferite ale celor zece porunci?
Aaron, cel ce le-a avut în grijă, a murit curând după aceea, abia ajunşi evreii la Mosera. A urmat fiul său, Eleazar, să aibă grijă de chivot. După care, Dumnezeu „a despărţit seminţia lui Levi, şi i-a poruncit să ducă chivotul legământului Domnului, să stea înaintea Domnului ca să-l slujească, şi să binecuvânteze poporul în Numele Lui; lucru pe care l-a făcut până în ziua de azi”. Numai că de atunci au trecut multe veacuri, iar chivotul a fost purtat, la nevoie, chiar şi prin foc şi apă. În sensul propriu al cuvântului.
Din cele Zece Porunci s-au născut, apoi, legile religioase şi cele secularizate. Ar fi, poate, important ca omul să aibă acces la chivotul originar, întrucât, cu toată grija leviţilor, sensurile nu numai că s-au diversificat nepermis de mult, dar s-au îndepărtat primejdios de Decalog.
Diversificarea nu este de natură etică: atât „prima versiune”, cât şi cea de „a doua”[2] aparţin degetului lui Dumnezeu, El fiind Cel ce a săpat semnele în piatră, iar lucrarea Domnului este deasupra judecăţii moralei umane. Diversificarea ţine mai degrabă de interpretare. De pildă, niciunde în Decalog nu se cere să fii sărac. Sau să nu te înmulţeşti. Or, triplul jurământ monahal se referă, în aceeaşi măsură, la supunere ca şi la castitate şi la sărăcie. (E drept că sărăcia poate fi înţeleasă şi în sensul vieţii leviţilor, purtătorii şi îngrijitorii chivotului: „Levi n-are parte de moşie, nici moştenire cu fraţii lui: Domnul este moştenirea lui, cum i-a spus Domnul, Dumnezeul tău” – Deut., 10, 9). Pe de altă parte, între cele Zece Porunci nu există o ierarhizare, motiv pentru care nici nu sunt recitate zilnic, asemenea, de pildă, a rugăciunii Tatăl Nostru. Fapt care a făcut ca unele să fie chiar înlocuite cu alte imperative, socotite mai importante.
Erich Fromm, în „Veţi fi asemenea lui Dumnezeu”, consideră că Biblia evreiască poate fi considerată drept o singură carte, cu toate că s-a născut din multe izvoare diferite. Totuşi, se simte obligat el să accepte că unele fragmente ale Vechiului Testament au suferit modificări, atunci când au fost extrase din înţelegerea lor originară şi adaptate noului context. Referindu-se la Chipul Domnului, el spună că „vorbele şi conceptele care privesc fenomene bazate pe experienţa psihică sau spirituală, cresc şi se dezvoltă odată cu omul sau dispar împreună cu el. Ele se modifică în măsura în care se schimbă omul însuşi; ele au o viaţă independentă, la fel ca el”. Ceea ce este adevărat, desigur, şi în privinţa celor Zece Porunci.
Aş mai adăuga ceva, pornind tot de la Erich Fromm: în „Fuga de libertate”, el discută despre „mecanismele de evadare care rezultă din nesiguranţa individului izolat”. Numai că „nesiguranţa individului izolat” duce, în primul rând, la alte consecinţe şi anume la un parametru al comportamentului din psihologia transversală, şi anume la „Eu împotriva tuturor şi, prin aceasta, şi împotriva mea”. Parametrul respectiv este suficient pentru a explica de ce acceptă individul om, liber şi sănătos atâtea reguli şi legi, multe venind împotriva impulsurilor sale primare. Iar faptul că omul a primit Legea venind din deşert, deci dintr-o izolare colectivă şi nu numai individuală, dă sens absolut respectivei însuşiri a conduitei.
Acestea toate fiind zise, să ne imaginăm o mare întinsă şi nesfârşită, cu valurile la fel ca dunele de nisip ale deşertului. Nici un reper nu îl orientează pe cel aflat acolo. E parcă am fi ajuns unde nu se poate ajunge: în miezul orizontului. Într-un asemenea loc nu pot trăi muritori, întrucât timpul este şi el oprit, iar etapele vieţii nu se dezvoltă. Acolo nimic nu se naşte şi nimic nu moare. Totul nu este decât nesfârşire. Mişcarea mâinii nu începe şi nu se termină. Gândul nu poate avea scop, neavând nici desfăşurare şi nici dorinţă. Nu se formează deprinderi, nu se dezvoltă aptitudini, atenţia nu are de ce se fixa, memoria nu are ce ţine minte, neexistând trecut sau viitor. Este locul lipsit de ambiţii, de fapte de bunătate, de fapte de ticăloşie. Nu există nici nevoie de securitate – securitate faţă de ce? -, nici acţiuni datorate impulsului sexual. Marea nesfârşită este locul şi timpul clipei singure, a extazului nesfârşit, a contopirii cu Dumnezeu.
Abia în clipa când a găsit un reper, prima interdicţie, Adam a devenit om. Adică cea mai desăvârşită creatură. Adică o creatură. Sau animal. Ispita i-a fost primul reper. Ca să ajungă la măr, a trebuit să înceapă o mişcare, să spere că aceasta se va sfârşi (în mod fericit), şi-a aţintit atenţia, şi-a folosit întreaga raţiune pentru a pune mâna pe fructul oprit. Apoi, înmulţindu-se, au vrut şi alţii să pună mâna. Şi să muşte. Adam a încălcat, în acelaşi timp, numeroase Porunci:
- supunerea (exclusivă) faţă de Dumnezeu
- interzicerea furtului
- interzicerea lăcomiei.
Pe măsură ce tentaţiile au crescut, urmaşii săi au nesocotit şi celelalte şapte comandamente. De ce? Pentru că, din când în când, nu pot altfel. Pentru că doar prin sfidarea Poruncilor, prin păcat au devenit muritori. Oameni. Şi de ce acceptă, totuşi, ideea Decalogului şi, mai mult, chiar vor să-i dea putere de legitimitate? Fiindcă viaţa de unul singur o resimt drept cea mai mare pedeapsă şi sunt dispuşi la compromisuri, dacă nu chiar la supunerea absolută; fiindcă individul a învăţat că fiind împotriva tuturor, aceştia îl vor elimina, îi vor produce suferinţă, îl vor condamna la solitudine, iar, astfel, el n-a făcut decât să acţioneze împotriva sa însuşi.
Aşa că bietul om a devenit om prin încălcarea Poruncilor.
Aşa că bietul flămând merge pe stradă şi vede trecând un copil muşcând dintr-un corn. Deşi nevoia sa ar fi să-i înhaţe copilului mâncarea, n-o face.
Aşa că bietul tânăr jerpelit şi urâţel merge pe stradă şi vede o femeie ce-l atrage puternic. Deşi nevoia sa ar fi s-o atingă, s-o îmbrăţişeze, să se culce cu ea, n-o face.
Aşa că bietul om merge pe stradă şi nenumărate ispite îi fac cu ochiul de pretutindeni. Deşi el simte din plin tentaţiile, trece mai departe, privind drept înainte.
Aşa că bietul muritor merge pe stradă şi nu este asemenea lui Dumnezeu, ci îl vede pe Dumnezeu asemenea lui.
Iar Dumnezeu, în marea nesfârşită a cerului, în miezul orizontului, de acolo de unde omul nu poate ajunge, priveşte peste timp şi spaţiu la bietul muritor, care doar el îi oferă, de acolo, de jos, o privelişte în mişcare.
Dumnezeu poate totul. El le-a dat oamenilor jaloanele pentru mişcarea neîncetată, dorind să-i înveţe cât mai mult de a se feri în a se ciocni. Apoi, văzând rezultatul, l-a lăsat pe Moise să spargă tabelele, pentru a-i oferi o ediţie revăzută. Iar bietul muritor, neputând supravieţui fără aer, timp şi mişcare şi şi L-a imaginat pe Domnul după propriul chip şi după propria imaginaţie. Iar legile fiind păstrate în chivotul lor, bietul muritor, învăţând să trăiască pe pământ în spiritul legilor şi fiind aspru pedepsit dacă s-a aflat că nu le-a respectat, un singur lucru n-a putut duce la capăt: căci a zis Domnul: „Să n-adăugaţi nimic la cele ce vă poruncesc Eu şi să nu scădeţi nimic din ele; ci să păziţi poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, aşa cum vi le dau eu” (Deut., 4,2.) Şi făcând ba una ba alta, Unul a fost dojenit de Altul, că n-a respectat o anumită lege. Iar Unul l-a dojenit pe Altul că acela n-o cunoaşte aşa cum a fost ea dată. Şi aşa se ceartă ei şi astăzi şi – cinstind fiecare după ştiinţa şi puterea sa cele Zece Porunci – se vor certa până la Capăt. Pentru că acolo unde se ceartă ei nu există marea de văzduh, cea fără de sfârşit, şi respirând ei aer şi mişcându-se în timp şi spaţiu, muritorii au nevoie de legi, spre a nu se certa mai mult decât se ceartă. Şi fiindcă sunt muritori.
Şi fiindcă de Sus, de unde nu există timp, muşuroiul muritorilor totuşi se vede, înseamnă că legile sunt bune, astfel că şi ei, muritorii, sunt veşnici, asemenea ochiului care-i vede.
(Ancheta „Cele zece porunci”, Editura Apostrof, 2007.)
[1] Se ştie că islamul îi cinsteşte pe Abraham, Moise, Aaron şi pe Iisus printre cei 29 de Profeţi ai săi.
[2] Exodul 20, 2-14 şi Deuteronomul 5, 6-18. Iar, în decursul timpului, aceste „variante originare” s-au tot diversificat în continuare.