În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(61.) Un orizont al tinereţii mele
Nu mai ştiu exact cum am nimerit în redacţia revistei ORIZONT, însă, ajutându-mi memoria cu însemnările mele atât de incomplete, constat că prima mea colaborare datează din 1971 cu o proză intitulată „Interpusul”. Nu mai ţin minte nici măcar despre ce proză era vorba.
Ceea ce pot reconstitui este că eram la început de drum, că mă aflam deja de trei ani la Arad ca profesor la o şcoală pentru copii cu dizabilităţi şi că tocmai predasem un roman la noua editură timişoreană FACLA. Cu vreo doi ani în urmă, reuşisem să debutez în revista FAMILIA din Oradea, iar un volum de proză scurtă, aflat la editura CARTEA ROMÂNEASCĂ, tocmai avea să fie topit, întrucât redactorul meu de carte, Dumitru Ţepeneag, nu s-a mai întors din Franţa. În Arad, mă împrietenisem cu un grup de autori la fel de importanţi, geniali şi necunoscuţi ca mine, debutanţi ori în aşteptarea debutului. Aradul îşi pierduse valenţele culturale şi continua să rămână, din acest punct de vedere, un raion. Printre noii mei colegi se afla şi Florin Bănescu. Acesta publicase, încă în adolescenţă, în SCRISUL BĂNĂŢEAN şi, timişorean fiind, deşi născut la Armeniş, cunoştea personalităţile din capitala Banatului.
Pentru mine, în calitate de lugojean, Timişoara a fost Edenul copilăriei. Vedeam Timişoara ca pe un oraş foarte mare: avea tramvaie şi visul meu era ca, atunci când voi fi mare, să pot să merg şi eu cu tramvaiul la serviciu. Până atunci, veneam des la meciurile echipei de fotbal cu un camion cu prelată, împreună cu salariaţii întreprinderii la care lucra tatăl meu. Nici ca arădean, Timişoara nu şi-a pierdut fascinaţia, deşi acum mă aflam şi eu într-un municipiu cu tramvaie. Bănescu mi-a făcut cunoştinţă cu Sorin Titel, iar acesta m-a adus la ORIZONT, unde am cunoscut redactorii, adică acei oameni care chiar îşi aveau serviciul în calitate de scriitori. Şefi erau Ion Arieşanu şi Anghel Dumbrăveanu. Dar erau şi mulţi tineri, în frunte cu Cornel Ungureanu. Prozatorii, de care credeam că depinde apariţia mea în revistă, se numeau I.D.Teodorescu şi Alexandru Deal. Timişoara avea un important avantaj pentru mine: dacă la Bucureşti călătoream cu trenul o noapte şi reveneam, tot cu un vagon de clasa a II-a, pentru ca, de cele mai multe ori să nu reuşesc să mă întâlnesc decât cu femeile de serviciu de la ROMÂNIA LITERARĂ ori de la LUCEAFĂRUL, la ORIZONT ajungeam după doar o oră de drum şi chiar aveam prilejul să stau de vorbă cu maeştrii. Care – pe deasupra – afişau mult mai puţină morgă decât cei din capitală. Chiar discutam cu ei la fel ca şi cu colegii din Arad. Chiar mergeam să bem o cafea împreună. Chiar m-am împrietenit cu unii dintre ei. În 1976, după ce a apărut, în sfârşit, după şapte ani, volumul de la CARTEA ROMÂNEASCĂ, la lansarea de la librăria din centrul Aradului, a vorbit Cornel Ungureanu. A fost un eveniment grandios: o furtună cu tunete şi fulgere a subliniat, cuvânt cu cuvânt, discursul criticului.
În curând am început să public destul de frecvent în revista ORIZONT. Trimiteam o proză ori un articol, mă interesam prin telefon dacă a ajuns, ce păreri a stârnit, când va apărea. În ziua sosirii ORIZONTULUI la Arad, cutreieram oraşul, împreună cu Bănescu, întrebând la toate chioşcurile de revistă. (Învăţasem de la Florin că e mult mai palpitant să cumperi revistele din oraş decât să te abonezi, mai ales că primeşti cu câteva ore mai repede exemplarul tău, ceea ce nu e puţin lucru.) De nu apăreau materialele noastre la timpul promis – de obicei fie din cauza unei plenare a partidului sau a unei cuvântări „de excepţională valoare teoretică şi practică” a tovarăşului, materiale reproduse identic în tot ce se tipărea în săptămâna respectivă, nemairămânând loc şi pentru literatură, fie că textele propuse de noi nu se puteau pagina într-un asemenea număr important – eram mai mult decât dezamăgiţi. Dezamăgire care ne ţinea vreo trei zile, pentru că, după aceea, ne pregăteam de cutreieratul chioşcurilor pentru săptămâna următoare.
Mai târziu, aveam să devenim şi noi chiar mai mult decât colaboratori la revistă, odată cu apariţia suplimentului ORIZONT ARĂDEAN. Eu aveam o rubrică intitulată „Ex libris” şi recenzam ce cărţi doream. A fost minunat!
Chiar dacă s-au petrecut şi momente mai puţin minunate. Îmi amintesc o zi când, Bănescu fiind indisponibil, am fost eu cu macheta la partid, la tovarăşul secretar cu propaganda din cadrul comitetului judeţean. Citise tot suplimentul şi mi-a spus pe un ton ferm că asta şi asta, dar mai ales asta nu sunt compatibile cu cerinţele şi aşteptările oamenilor muncii. Eram obosit, afară era frig, în birou era cald, o căldură ce te moleşea. Ascultam toate acele aberaţii – observaţii şi nu m-am putut stăpâni: l-am rugat pe tovarăşu’ să nu ne mai bată la cap, pentru că noi facem toată acea muncă în mod gratuit şi nu încercăm decât să compensăm prin Timişoara ceea ce Aradul se dovedeşte incapabil să le ofere oamenilor muncii. Folosisem un limbaj total inadecvat, dar porumbelul îmi ieşise din gură şi acum aşteptam neputincios plata. Cred că şi fiorosul tovarăş simţea aceeaşi moleşeală ca şi mine, pentru că şi-a pus faţa pe birou, astfel încât eu nu mai reuşeam să-i văd decât chelia. O chelie din care, timp de un minut nesfârşit, n-a sosit nici o reacţie. După acea eternitate, tovarăşu’ a ridicat capul şi mi-a spus: „Faceţi ce vreţi!” şi mi-a trântit dosarul în braţe. A fost o victorie istorică! Şi, într-adevăr, acel număr a apărut aşa cum am vrut.
După 1989, revista a primit alt chip, chipul noilor ei conducători. Chipul lui Mircea Mihăieş, a lui Cornel Ungureanu, a Adrianei Babeţ. Acum ORIZONT se adresează mai puţin oamenilor muncii şi mai mult unei clase de intelectuali şi, mai ales, de tineri intelectuali. Infuzia de cerneală proaspătă face ca revista să nu mai fie un ciob de hologramă a fenomenului literar naţional, ci o voce distinctă, nu un almanah popular, ci o culegere de studii. Amprenta academică evidentă îi dă o rigoare pe care înainte n-aveai cum s-o exprimi. Nu pentru că ar fi fost neapărat interzisă, ci pentru că sursele de contact şi de inspiraţie sunt azi altele şi nu mai trebuie să fie ascunse. Cu alte cuvinte, ORIZONT a devenit o publicaţie liberă.
Scriind aceste rânduri, toate la un loc îmi provoacă o neaşteptată melancolie: nostalgia după anii tinereţii, după speranţele pe care le-am avut, chiar şi împreună cu cruntele dezamăgiri, după certitudinile devenite, acum tot mai firave. Revista a făcut parte din orizontul tinereţii mele.
(Ancheta Orizont, „Spiritul cultural al Timişoarei”, Orizont, 27 septembrie 2007.)