În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(40.) ANUL LITERAR
Înainte, unul dintre evenimentele cele mai aşteptate în fiecare ianuarie era publicarea în revistele de cultură a clasamentelor subiective ale apariţiilor editoriale din anul tocmai încheiat. (Cei cărora le-a apărut o carte prin decembrie ori – mai groaznic! – în prima lună a noului an, dar având trecută pe pagina de gardă cifra anului trecut, fiind, deci, eliminaţi din bilanţ, erau profund nefericiţi.) Clasamentele, unele demne, peste timp, de o aplicată analiză psiho-sociologică, reprezentau atât opţiuni ale diferitelor personalităţi din breaslă faţă de grupurile literare, cât şi atitudinea faţă de putere, simpla citare a unor nume putând fi considerată un act de frondă. (Era cu adevărat? Greu de spus. De vreme ce respectivul autor putuse ieşi cu o nouă apariţie pe piaţă… La fel cum se mai poate discuta şi despre aşa-zisa unitate de monolit a scriitorilor împotriva duşmanului comun…)
Sigur, şi acum mai apar asemenea clasamente. Mai ales în publicaţiile amatoare de a câştiga audienţă prin ierarhizarea a orice: a prozei, a poeziei, a brazilor înalţi ai patriei şi a diferitelor valori semantice ale mersului cârtiţei. Numai că impactul unor asemenea bilanţuri este direct proporţional cu cititorii publicaţiei care le găzduieşte. Nu este singura pricină a anonimatului – tot mai accentuat – al încercărilor anuale de sinteză literară.
Principala cauză mi se pare lipsa circulaţiei cărţii. Subiectivismul – uneori explicit – al autorilor de clasamente nu poate fi scuzat prin necunoaştere. Iar necunoaşterea nu este motivată doar de proasta difuzare, de preţul mare, de abundenţa fără precedent a titlurilor. O cunoaştere doar parţială a fost prezentă şi în trecut şi, până la un punct, este chiar inevitabilă. Nu şi atunci când se încearcă punerea de etichete exhaustive. (Ceea ce este o prostie în sine.)
În al doilea rând, de pe scenă dispar o serie de nume cunoscute, oameni obligaţi să-şi câştige existenţa cu alte mijloace – din literatură nemaiputându-se trăi – şi, astfel, travaliul lor literar este marginalizat de „activităţile de bază”. Unii dintre ei continuă să editeze cărţi, dar nu de beletristică, ci în domeniile din care-şi procură pâinea. (Este cazul frecvent al scriitorilor convertiţi în cadre universitare. Aici, pentru a putea avansa ierarhic, este nevoie de o bibliografie proprie în specialitate şi de un număr de articole în anumite publicaţii. Nu în cele literare. De altfel, universitarilor scriitori li se reproşează de destule ori, condescendent, că la noul lor loc de muncă, beletristica nu este decât o rătăcire juvenilă.)
În al treilea rând, competiţia nu se (mai) dă pe scenă, ci undeva prin culisele vieţii publice, acolo unde a fost împinsă literatura în marea lume showbussines în care trăim. Şopârliţele căutate de cititori – acolo unde erau şi acolo unde nu erau – lipsesc din percepţia celor care îşi mai iau răgazul de a parcurge analiza unui an literar. Micile ironii ale unor implicaţi în clasamente se consumă la nivelul cunoaşterii din interior a fenomenului şi rămân apanajul celor ce le comit, eventual al ţintelor – dacă binevoiesc a se recunoaşte. Pe vremuri, ierarhiile publicate de scriitorii înşişi difereau (ori declarau că vor să difere) de cele ale puterii. Astăzi, puterii îi pasă şi mai puţin de scriitori, în sensul că nu mai tresare la orice ieşire din rând, iar „valorile” cultivate de ea, meritându-şi din plin ghilimelele, dovedesc adevărata cunoaştere de care sunt capabili mai marii de acum. Scriitorului nu-i mai rămâne nici măcar iluzia de a fi luat în serios.
În fine, lipsa tot mai mare de audienţă a clasamentelor literare de sfârşit de an este la fel de firească, pe cum nu reprezintă un subiect vandabil viaţa particulară a autorului pentru politica de programe a televiziunilor. Ne întoarcem la vremurile trecute, când – pentru a cânta un menuet – Haydn trebuia să urce scările de serviciu ale palatului unui conte – al cărui nume l-am uitat. Făcând parte din apanajul unui prezent fatalmente subiectiv, ierarhizarea devine, peste o vreme, aspect al istoriei mentalităţilor.
Nici măcar cealaltă consolare nu-i rămâne bietului autor: aceea că opera sa se va păstra şi va urca, în timp, treptele consacrării. Nu sunt deloc interesat să ajung în posesia unui aparat magic, apt să-mi dezvăluie ierarhia generală a literaturii române văzută din perspectiva lui 2203. Omenirea – dacă va mai fi – va fi alta decât cea din 2003. Criteriile de apreciere vor fi altele, metodele de investigaţie vor diferi. Cei din 2203 nu-l vor putea „răzbuna” pe cel ce se simte nedreptăţit acum. Cu mentalitatea de azi, în 2203 altfel este perceput. (Asta în cazul fericit că măcar se pomeneşte despre existenţa sa.)
Când nu sunt ridicol partizane şi flagrant ignorante, când depăşesc un prag minim de profesionalism şi de audienţă, bilanţurile literare de sfârşit de an pot reprezenta o lectură plăcută, dacă nu şi instructivă în perspectiva timpului. Nu faptul că ne vom mira cât am putut privi de strâmb ar putea constitui subiect de studiu, ci cum de strâmbătatea respectivă a putut părea dreaptă contemporanilor momentului. Va fi o plăcere strict intelectuală, un joc al rafinaţilor, jocul cu miza zero. Dar asemenea distracţii seamănă cu o brânză bună la un pahar de coniac fin. Unii chiar cred că asta e fericirea. Să afli, de pildă, de ce a fost propus din România Alexandru Dominic pentru premiul Nobel în 1920. Cum, care Dominic? Iar, între timp, din penumbra încăperii să răzbată acordurile şugubeţe ale simfoniei “Filozoful” ale compozitorului Haydn, cel care urcase, în reglementarii ciorapi de mătase, scările de serviciu ale castelului contelui al cărui nume tocmai îmi scapă.
(Ziua literară, 20 ianuarie 2003)