(38.) De ce m-am făcut scriitor?
În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
Când mi s-a solicitat un articol confesiv despre scrisul meu, m-am întrebat, în mod firesc: de ce s-o fac? pentru cine s-o fac? ce rost are s-o fac? Trăim într-o lume în care scriitorul nu mai este prezentat drept un model pentru cei mulţi, nu mai reprezintă Speranţa – ca înainte de 1989 – nici măcar nu prea mai trezeşte curiozitatea prin produsul activităţii sale. Seară de seară, pe micul ecran apar cu totul alte vedete – aducătoare, se spune, de audienţă – politicieni, lideri de opinie, cântăreţi de muzică uşoară, miliardari de carton, iar subiectele abordate se adresează publicului doritor să se distreze conform principiului după care gândirea nu se împacă deloc – dar deloc! – cu voia bună. Nenumăratele concursuri populare de „cultură generală” – ori de făcut te miri ce – au ca efect desacralizarea imaginii artistului, din moment ce, cu puţină bunăvoinţă, „mai oricine poate să creeze aproape orice”. În felul acesta, s-a născut un anumit orizont de aşteptare în care, evident, nici eu şi nici scrisul meu nu-şi găsesc locul.
Sigur, mi-am zis, nu toată lumea îşi petrece serile în tentativa de a afla cu cine mai trăieşte un anumit producător sau care este mâncarea preferată a unui anumit parlamentar. Însă nici acel cetăţean nu va fi curios să afle de ce scriu eu, pentru simplul motiv că habar n-are că eu exist şi, mai ales, pentru că nu mi-a citit cărţile. Nici chiar în viaţa literară, interesul nu este acelaşi pentru toţi autorii. Artistul, scriitorul îşi aruncă pe piaţă produsul, la fel cum inginerul îşi lansează invenţia ori meşteşugarul, lucrarea sa. Toţi trei au nevoie de publicitate pentru a penetra curiozitatea prezumtivului consumator. Doar că, în România, nu există instituţia agentului literar, aşa că numele autorului se propagă pe alte căi: tot în mod aleatoriu – prin mass-media, prin programa şcolară, prin faima câştigată în timp. În cazul nostru, aceasta din urmă, s-a realizat înainte de 1989, atunci când scriitorul mai reuşea să strecoare câteva cuvinte care au izbutit să spargă locurile comune emise după cerinţele puterii de atunci. Cum mass-media nu avea nici pe departe ponderea celei de azi, autorul unei cărţi de succes putea intra definitiv în conştiinţa publicului. Programa şcolară obligatorie a forţat şi ea cotele de interes, iar cum aceste ierarhii nu s-au prea schimbat nici până azi, puţine nume de autori români au ajuns să se impună după 1989. Ceva mai multe şanse au scriitorii care sunt cunoscuţi, în primul rând, prin altceva: jurnaliştii, oamenii politici ori cei interesanţi în alt mod pentru spectacolul curent de televiziune. (În numele aceleiaşi fugi după audienţă, şi în puţinele emisiuni culturale vor apărea, în primul rând, tot reprezentanţii verificaţi ai categoriilor amintite.) Cu alte cuvinte, azi, audienţa scriitorului apare prin publicitatea de la autor spre operă şi nu invers, cum ar fi normal. Dacă ştiu anumite lucruri despre om, eventual am să-i citesc şi cărţile. Fapt care mă va încânta ori mă va dezamăgi.
Întâmplarea face ca anul acesta să se împlinească treizeci de ani de la debutul meu în volum. Când am ieşit din editură în mână cu primul exemplar al primei mele cărţi, eram convins că am semnat un contract definitiv cu eternitatea. Nenumăratele amânări de până atunci nu m-au făcut să înţeleg mai aproape de adevăr ce înseamnă „realizarea în artă”. Deşi ar fi trebuit să mă înveţe măcar atâta lucru…
După ce am comis o piesă pionierească în gimnaziu, piesă care s-a difuzat prin radioficarea locală, n-am mai scris până în ultimii ani de liceu. Prietenii cărora le-am citit cele săvârşite m-au sfătuit, cu menajamente, să-mi văd de treabă. (Aveam câţiva prieteni care citeau mult şi aveau gusturile destul de sigure în ultimii ani de şcoală.) A urmat o nouă pauză de câţiva ani. La finele facultăţii, am recidivat: mă plictiseam cumplit la anumite cursuri şi ori mă distram desenând caricaturi, ori scriam tot felul de lucruri trăsnite. De data asta, am avut mai mult succes printre colegi. Totuşi, n-am frecventat cenacluri, n-am căutat boema literară, n-am încercat să întâlnesc scriitori. Nici măcar tineri scriitori. În schimb, mă umpleam tot mai mult de convingerea propriei mele valori şi am trimis câteva pagini prost bătute la maşină la revistele de cultură din capitală. Spre uriaşa mea uimire, n-am primit – timp de trei ani – nici un răspuns, oricât de harnic eram în expedierea plicurilor.
În 1968 am fost repartizat profesor la Arad şi din primul salar mi-am cumpărat – pe rate – o maşină de scris „Consul”. Astfel am putut să-mi redactez mai uşor corespondenţa unilaterală cu revistele de cultură. Cum s-au adunat de acum mai multe texte, mi-am alcătuit şi un volum, pe care l-am depus la editura Cartea Românească şi câteva piese de teatru, pe care le-am trimis câtorva teatre. Singurul succes părea să vină tot în urma unor contacte directe. Teatrul din Arad s-a arătat dispus să-mi joace două piese într-un act. Doar că exact înainte de a intra spectacolul în repetiţii, „tovarăşu’ şef de la cultură” mi-a comunicat fără echivoc respingerea irevocabilă a pieselor mele. (Modul mitocănesc în care a făcut-o m-a determinat să-l înzestrez pe şeful siguranţei din primul meu roman cu numele său şi am fost deosebit de încântat că el nu numai că a luat la cunoştinţă de afront, dar se şi grăbea să asigure pe toată lumea că nu are nimic în comun cu „respectivul personaj”.) Eram tânăr şi mai aveam puterea să urăsc: l-am urât pe „respectivul personaj” ca pe nimeni în lume. Dar am continuat să-mi trimit piesele la diferite teatre. Unele dintre ele mi-au dat speranţe. Cum, în realitate, nu se întâmpla absolut nimic, am înţeles că m-am angajat într-un război prea mare: teatrul cere mai multe relaţii decât proza, relaţii pe care, cu felul meu de a fi, sunt incapabil să le cultiv. (Tot, pe vremea aceea am descoperit că „realizarea” în artă – ca în orice alt domeniu de activitate – subînţelege două aspecte: realizarea produsului şi valorificarea acestuia. În vremuri absurde, se poate reuşi printr-un management bun şi în lipsa operei.) Am rămas cu cele vreo zece piese în sertar. N-am mai scris şi nu cred că voi mai scrie teatru.
În schimb, am încercat să-mi sprijin personal proza. O dată pe lună, mă ceream de la tovarăşul director, luam un tren de noapte şi soseam în zori în Bucureşti. Obosit după moţăitul în vagonul de clasa a doua, mergeam întins la redacţiile de pe Ana Ipătescu şi la Cartea Românească. Devenisem un fel de confident al femeilor de serviciu, cu care mă împrietenisem şi cu care îmi petreceam vremea ore lungi până spre prânz, când soseau primii redactori. Pe cei mai mulţi nu-i cunoşteam, în schimb, cei cu care purtasem discuţii telefonice şi care-mi dăduseră întâlnire, de obicei, nu veneau ori îmi explicau politicos că „materialul” era dat la citit. Uneori apucam să fac drumul de întoarcere fericit: mi se promisese că voi apărea într-unul din numerele viitoare ale revistei. Cumpăram, apoi, cu inima cât un purice, publicaţiile. Timp de doi ani, n-a apărut niciodată nimic.
La Cartea Românească, lucrurile au durat infinit mai mult: ajunsesem să fiu un obişnuit de-al casei, vorba aceea: „plopii toţi mă cunoşteau”, mi se dădea voie să răspund la telefoane, mulţi prezumtivi colaboratori, la fel de naivi ca mine, mi se adresau de parcă aş fi putut să-i ajut în vreun fel. O scurtă perioadă, am avut noroc: ceea ce trebuia să fie prima mea apariţie editorială a fost acceptat şi dat la cules. Necazul a fost că redactorul de carte, un scriitor cunoscut, a rămas în străinătate înainte ca volumul să apară pe piaţă. Aşa că volumul a murit înainte de a se naşte. Eu mi-am continuat itinerarul pe bulevardul Ana Ipătescu şi pe strada Nuferilor şi, mai târziu, când debutasem de acum şi în presă şi în volum, când primisem deja şi primul premiu, lucrurile au continuat la fel. Trenul de noapte era la fel de mizerabil, prin redacţii eram la fel de necunoscut.
Într-o zi, când volumul de la Cartea Românească se apropia de şapte ani de zăcut în redacţie, am avut o revoltă de orgoliu şi i-am spus secretarei lui Marin Preda că nu voi pleca din editură până ce nu voi fi vorbit cu marele scriitor. Şi, într-adevăr, în ziua aceea am vorbit cu Marin Preda. (Probabil că secretara i-o fi spus că prin clădire bântuie un nebun şi i-o fi zis şi cum mă cheamă.) Marele scriitor m-a primit, m-a luat pe după umăr şi m-a plimbat vreo zece minute în jurul mesei din biroul său. Şi nu numai că mă ştia pe nume, dar îşi şi exprima profunda revoltă că un autor atât de nemaipomenit de talentat şi de promiţător ca mine a putut fi amânat de nişte „ticăloşi” atâta vreme. Mie inima îmi bătea să se spargă şi îmi imaginam cum o să le povestesc urmaşilor scena, iar singura mea grijă era ca nu cumva să nu fiu crezut. M-am trezit abia atunci când Preda a început să-mi laude… poeziile.
Şi iarăşi trebuie să-mi aduc aminte că după vreo zece ani, vreme în care publicasem vreo şapte-opt cărţi, şedeam la biroul meu şi-mi dactilografiam un text. Fiul meu, pe atunci de vreo cinci ani, şedea pe genunchii mei şi se juca apăsând o clapă a maşinii de scris. La un moment-dat, m-a întrebat de ce scriu atât. I-am răspuns, străduindu-mă să-l fac să priceapă, că trebuie să scriu pentru că, în felul acesta, câştig nişte bani din care pot să-i cumpăr haine, jucării şi dulciuri. „De ce nu baţi mai bine cuie?” m-a întrebat. „Ai câştiga mult mai bine”.
Ne aflam înainte de 1989 şi nimeni nu prevedea ce avea să se întâmple peste ani. N-am avut suficientă imaginaţie să pot crede că voi şedea în 1990 pe scaunul şefului ăluia de la cultură, pe care l-am urât cu atâta energie tinerească. N-am putut să-mi imaginez nici că zecile de drumuri cu trenul şi sutele de telefoane date atunci vor fi un lux de neplătit cu treizeci de ani mai târziu. N-am putut bănui, pe vremea cât folosisem maşina de scris în loc să bat cuie, că va veni un timp când literatura mea chiar că nu va mai aduce nici un fel de venituri, că va deveni îndeletnicirea cea mai puţin profitabilă material din câte există astăzi.
Tot pe vremea aceea, înainte de 1989, am fost întrebat într-un interviu, în spiritul vremii, care cred eu că este menirea socială a scriitorului. Am răspuns atunci şi o cred şi acum: menirea socială a scriitorului este să-şi taie singur craca şi să se lupte cu morile de vânt. Nu-mi explic nici azi cum de am putut răbda atâţia ani umilinţele zilelor mele bucureştene, când redactorul, care mă invitase telefonic pentru o anumită oră şi pe care nu l-am văzut niciodată în carne şi oase, îmi spunea el însuşi cu o mină serioasă că a trebuit să plece din capitală pentru o treabă inopinată şi foarte importantă, iar eu, care-l recunoşteam după fotografie şi după voce, reveneam la Arad pentru a mă întoarce cu prima ocazie. Nu ştiu ce mă mâna să rezist atâtor drumuri istovitoare, soldate fără nici un rezultat concret şi să stau încăpăţânat ore în şir pe un scaun de pe un coridor, fără să fiu întrebat de nimeni ce caut acolo. Doar femeia de serviciu îmi adresa un semn complice, atunci când îşi făcea, în sfârşit, apariţia omul pe care-l aşteptasem. Amintirea acelor zile lungi intercalate între două nopţi şi mai lungi în tren mă face să fiu foarte nesigur atunci când încerc să-mi răspund la întrebarea „De ce scriu? Pentru cine scriu? Etc.”. Şi cum de nu m-am lăsat păgubaş.
O altă întâmplare îmi revine de undeva din memorie: mă plimbam prin Piaţa Confederaţiei cu un bun prieten – amândoi eram prozatori, amândoi aveam de acum numele pe mai multe coperţi de carte. „Eu am şansa de a ajunge scriitor naţional, m-a atenţionat amicul, şansă pe care tu n-o ai.” Convins şi el şi eu de cele spuse, tânărul prozator a mai publicat vreo două cărţi în ţară, după care a părăsit România. Nici măcar el n-a ajuns scriitor naţional.
Instinctul gregar face suferinţa mai uşoară. Azi nu sunt foarte nefericit că locul meu în societate nu este de invidiat, după ce am publicat un raft întreg de cărţi. Poate fiindcă ştiu că mai toţi congenerii mei sunt în aceeaşi situaţie. Poate fiindcă am devenit ceva mai înţelept. Sau, poate, pentru că sunt mult mai obosit. Aş mai avea perseverenţa de atunci, de ar fi să repet acei ani? Orice tânăr îşi urmează instinctul în căutarea unui model, pe care încearcă să şi-l asume. Între timp, am avut ocazia să-i cunosc personal pe majoritatea scriitorilor din acele vremuri, pe cei recunoscuţi şi pe cei mai puţin recunoscuţi. Câte dintre acele persoane ar mai reprezenta pentru mine nişte modele suficient de puternice pentru a-mi motiva un comportament aducător de atâta disconfort psihic şi fizic? Şi, atunci, dacă ştiu azi mult mai multe, întrebarea devine „de ce continui să scriu?”. De ce nu mă învăţ minte şi nu bat măcar acum cuie? De ce sunt mereu în panică? Pentru că mi-e groază că n-o să apuc să pun pe hârtie tot ceea ce am de spus. Dacă n-o fac pentru bani, dacă nu mai aştept glorie, dacă scrisul nu-ţi mai aduce putere, de ce continui să mă lupt cu morile de vânt?
Într-o noapte fierbinte din august 1985, m-am întrebat ce rost are să mai continui o viaţă, în care singurul lucru pe care-l faci este să peticeşti un sac – care se rupe tot timpul altundeva. Nu puteam dormi şi-mi puneam marile întrebări mult mai acut ca oricând înainte. Atunci s-a născut proiectul meu sinucigaş, acela de a scrie o istorie a civilizaţiei cunoscute, urmărind din tată în fiu o sută de generaţii: pe de o parte, fiindcă îmi spuneam că singurul rost al vieţii rămâne Speranţa, iar aceasta nu se materializează decât prin operă ori urmaşi (altă formă de nemurire nu cunosc pentru fiinţa omenească), iar, pe de altă parte, pentru că, dacă de la căderea Babilonului şi până astăzi nu au trecut decât o sută de generaţii, înseamnă că fiecare dintre noi constituie un procent al devenirii, iar importanţa sa este pe măsură. Aşa s-a născut proiectul nesăbuit al ciclului CEI O SUTĂ – din care, între timp, am publicat jumătate, adică primele patru volume, iar dacă voi mai avea parte de puterea şi timpul corespunzător, până la final voi atinge şi limanul. Poate fiindcă ciclul CEI O SUTĂ n-are nici o motivaţie pragmatică pentru mine – nici una în afară de a termina lucrul început – însă este, totodată, activitatea cu care încerc să-mi justific trecerea, asumându-mi rolul de procent de istorie; toate umilinţele începutului, dar şi ale anilor ce au urmat, vin doar ca un test de rezistenţă în ceea ce mi-am propus. Iar veşnica teamă că nu voi putea duce fapta până la capăt o consider drept suferinţa de care are nevoie orice creator pentru a se putea lua în serios.
CEI O SUTĂ, nişte cărţi groase, descurajante pentru majoritatea cititorilor, neluate în seamă de critici, nedevenind cunoscute nici măcar pentru ciudăţenia acestui proiect uriaş, conţin în ei răspunsul la întrebarea „pentru ce scriu?”. Nu pentru glorie – deşi multă vreme am fost convins că voi lua toate onorurile posibile şi mă miram cum de acestea întârzie atât – nu pentru bani – azi fiind fericit că mai pot scoate pe spezele unei edituri nişte tomuri atât de groase – nu pentru putere, CEI O SUTĂ neintrând în conştiinţa publicului. Îmi scriu cărţile la fel cum îmi port pielea. Ele fac parte din comportamentul meu, mă apără de alţii şi de mine, îmi programează viaţa şi îmi dau apartenenţa de mine. În lipsa acestor cărţi m-aş simţi umblând gol prin lume. Or, pentru aşa ceva, sunt prea pudic.
Nu cred că dacă n-aş fi trăit în aceea noapte din august 1985 revelaţia CELOR O SUTĂ m-aş fi sinucis. Simţul datoriei este prea prezent în viaţa mea. Probabil că aş fi scris alte cărţi. Dar abia aşa am ajuns să fiu – nu mult mai puţin anonim – eu însumi. Ceea ce, poate, reprezintă adevărata izbândă. Cochilia în care nu mai depinzi decât de tine. (Cei mai mulţi colegi nu scriu decât despre ce li s-a întâmplat, eu scriu despre ce o să mi se întâmple: romanul COCHILIA – 1992 – o dovedeşte.)
Odată cu CEI O SUTĂ, timpul meu se consumă asemenea pieii de şagri.
N.B.
Acum vreo câţiva ani am publicat un material asemănător în România Literară. Cineva, un autor de epigrame, m-a sfătuit, îngrijorat, în aceeaşi revistă, să nu mă mai vait atât şi să-mi văd de scris. Îl asigur atât pe el cât şi pe cei de la prestigioasa publicaţie că, în afara timpului cheltuit pentru slujbele zilnice, din care îmi întreţin familia, nu fac nimic altceva. Iar pentru a mă văicări sunt prea bătrân şi prea fericit cu ceea ce am reuşit să fac până acum. Doar spaima că nu voi reuşi să termin reprezintă singurul meu suspin.
(Ancheta „De ce v-aţi făcut scriitor?” în Ziua literară, 27 mai – 2 iunie 2002)