În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(31.) Scriitori subevaluaţi
- (…) În urma scurtului dezgheţ protogorbaciovist din anii ’60, au început să fie reintegraţi scriitorii interbelici. Faţă de „titanii momentului”, sigur că descoperiţii reprezentau valori reale. Da, dar nici reprezentanţii realismului socialist nu puteau fi eliminaţi, ei reprezentau prezentul glorios. Aşa s-a ajuns la un compromis acceptabil pentru toată lumea: neoprolecultiştii nu erau eliminaţi cu totul, ba se mai şi contaminau de faima predecesorilor, iar recunoaşterea unor Urmuz sau Hortensia Papadat Bengescu dovedea nivelul ridicat de curaj al noilor critici. Soluţia era atât de minunată, încât exegeţii, istoricii literari autorii de manuale etc. nu şi-au mai revenit de atunci din entuziasm. Cu o singură excepţie: atunci când e vorba de prieteni de pahar sau de optzecişti.
- Se poate vorbi de un timp neprielnic creaţiei de cel puţin 2500 de ani, de când trăim în perioada de tranziţie. (Ce să fac dacă n-aţi citit CEI O SUTĂ ca să învăţaţi atâta lucru?). Ce a fost înainte de perioada aceea nu ştiu.
- Depinde de cine răspunde la această întrebare. Cei ce au rămas în ierarhiile din 1970 (plus excepţiile amintite) vor spune un „Nu” hotărât şi proletar. Cei ce scriu acum şi nu au fost incluşi în marile ierarhii vor răcni că ei înşişi reprezintă argumente suficiente pentru reprezentarea unei perioade de creaţie autentică (?). (În măsura în care nu cred în perioade bune şi nici în perioade rele, bineînţeles că şi eu fac parte din ultima categorie.) Oricum, am mai spus-o de nenumărate ori: autorii generaţiei 70 au fost sacrificaţi cu bună ştiinţă de către criticii congeneri, care au refuzat să-i susţină. De către generaţia anterioară, clasicizată în condiţiile amintite şi care nu dorea „concurenţă” pe numărul limitat de socluri. De către optzecişti, care nemaiavând răbdare, în conivenţă cu clasicii în viaţă, a căror operă sunt, au ras de pe orice listă pe autorii veniţi în deceniul opt.
- Într-o ţară unde toată lumea are păreri exhaustive, indiferent de domeniul de activitate în discuţie, literatura nu poate face excepţie.
5-6. Cred că am răspuns implicit la aceste două întrebări.
- M-am întrebat de multe ori de ce pleacă oamenii de valoare din România. De asta pleacă: fiindcă în ţara noastră n-a existat niciodată o scară reală de valori. Nu din cauza sărăciei şi a viselor de belşug de aiurea emigrează valorile, ci fiindcă experienţa a arătat că ţara asta are o capacitate diabolică de a-şi devora cei mai buni copii. Se tot vorbeşte despre dificultăţile de traducere pentru a se justifica inexistenţa din rafturile marilor biblioteci a scriitorilor români. De parcă marii muzicieni, marii savanţi, marii artişti plastici n-au trebuit să-şi ia lumea în cap pentru a se putea realiza… Să vii acum şi să faci scări de valori cu lucrări total depăşite cultural nu numai azi, dar multe dintre ele deja chiar de când au apărut, este o dovadă că nu putem părăsi nişte şabloane de gândire şi de interese. Balcanismul cumetriilor se manifestă atât de pustiitor, încât unele genuri sunt pe punctul de a muri cu totul. Trebuie să te faci frate cu dracul sau să fii nebun pentru a mai scrie teatru într-o ţară unde se renunţă încetul cu încetul şi la regizori, „performanţele” puse pe scenă putând fi montate oricum, chiar şi de actori rataţi.
Eu n-am fost în stare să părăsesc această ţară a cărei limbă îmi este indispensabilă pentru a putea respira. În felul acesta am scris – lucrând paralel, având uneori şi patru-cinci slujbe extraliterare spre a-mi întreţine familia – un raft de cărţi, unele premiate, majoritatea comentate elogios, toate fără nici un impact real. De peste cincisprezece ani lucrez la cel mai ambiţios proiect al prozei române, CEI O SUTĂ, o suită de mici romane urmărind din tată în fiu firul a o sută de generaţii de la cădere Babilonului şi până în zilele noastre. Primele cinzeci de biografii se află deja tipărite, următoarele sunt pe drum. Depinde dacă Dumnezeu îmi va da răgazul şi nebunia de a putea termina acest ciclu sinucigaş. Măcar pentru intenţia paranoică de a realiza aşa ceva, meritam să fiu citit de critica literară românească. Nu s-a întâmplat să fie. Ecourile apărute (toate extrem de laudative) n-au intrat în nici un pomelnic. Marea majoritate a criticilor importanţi n-au citit nimic din cele peste două mii de pagini apărute. Pentru ei, CEI O SUTĂ nu există. Am scris, cu peste treizeci de ani în urmă, o piesă de teatru, BULGĂRELE DE AUR. În ea este vorba despre un individ care posedă respectivul obiect rar, despre care ştie că nu are nici o valoare decât dacă va fi folosit de către oameni. Vrea să-l dea celor din jur, însă nimeni nu-i dispus să i-l primească. Din suspiciune, din prostie, din mirarea că ar putea fi cineva atât de „prost” încât să facă asemenea cadouri în mod cu totul dezinteresat. Aşa şi cu scrisul.
Am învăţat de mult, pe proprie piele, că succesul în literatură, ba chiar simpla existenţă în literatură are două componente distincte: pe de o parte, opera (care la noi nu este chiar obligatorie) şi, pe de altă parte, capacitatea de a-ţi pune în valoare produsul. Cum cea de a doua latură mi-a lipsit şi-mi lipseşte voi începe să strig unor critici care n-au auzit de cel mai insolit proiect al literaturii române şi care, deci, nu-l pot încadra în cunoştinţă de cauză, nici în fruntea capodoperelor, nici în fruntea maculaturii, voi începe să răspund la anchete, dezbateri, discuţii afirmând mereu că CEI O SUTĂ reprezintă cel mai important produs al literaturii române. Pe urmă, scandalizaţi, cei în măsură n-au decât să dovedească tot ceea ce vor.
Mi-e teamă că nici asta nu va ajunge. Percepţia literaturii române rămasă la obligativitatea ochelarilor de cal ai manualelor şcolare, la ierarhiile de cafenea şi la interesele personale de moment nu se preocupă decât de conservarea propriei ignoranţe. De aceea pleacă românii din ţara aceasta şi recomand tuturor celor care sunt capabili să trăiască şi altundeva să nu ezite să plece. Sau să se apuce să ţese covoare himerice pentru uz propriu. În România, ierarhiile nu pot fi forţate în nici un caz prin operă. Pierdeţi orice speranţă voi cei ce-aţi rămas!
(Ancheta Luceafărului, număr special, 28 februarie 2001)