În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(25) Spiritul cultural al Timişoarei
Bănăţean fiind, lugojean fiind, copil fiind, prima mea călătorie de iniţiere s-a întâmplat – în mod firesc – să aibă loc la Timişoara. Eram foarte tânăr pe atunci şi efectul a fost colosal: prea copil pentru a putea asimila subtile influenţa culturale, ceea ce m-a izbit a fost o casă cu lift (pe care ulterior zadarnic m-am străduit s-o localizez) şi, în primul şi în primul rând, tramvaiele. La Lugoj, locuiam pe vremea aceea pe strada principală, într-una dintre puţinele case cu etaj şi, stând pe balcon, inventasem unul dintre numeroasele jocuri mantice pe care le-am imaginat de atunci: prospectam viitorul într-o anumită privinţă şi, dacă treceau mai multe căruţe decât maşini prin faţa balconului nostru, respectiva întrebare sigur trebuia să se finalizeze pozitiv. Dar, de obicei, treceau mai multe căruţe… La Timişoara, în schimb, oraşul era străbătut de tramvaie.
Paranteză: mai târziu, am citit despre simbolistica trenului în cadrul psihanalizei. La vârsta de şapte-opt ani nu aveam încă o cultură livrescă ameninţând mereu să-mi strivească trăirile nemijlocite. Pe vremea aceea, ochelarist şi cu pantalonii rupţi, conştientizam din plin un prezent colorat doar de propriile-mi amintiri şi de imaginaţia ce mi-a slujit întotdeauna drept adăpost. Acesta a fost timpul pe care-l petreceam pe pasarela deasupra liniilor ferate de la gară, privind cu jind la trenurile care veneau, opreau în staţie şi plecau mai departe. Călătorii de la geamurile acelor vagoane trăiau în sufletul meu aventuri extraordinare, de care eu mă simţeam frustrat. Astăzi, când am ajuns să-mi fie groază de orice deplasare, mă mai surprind, uneori, luând în dreptul geamului vagonului, „poziţia călătorului explorator”, poziţia visată cu atâtea decenii în urmă. Şi, inconştient, mă simt important şi invidiat de cei rămaşi pe peroane.
Prin Timişoara, am constatat cu uimire, că trenurile circulă şi prin oraş, că depozitarii atâtor aventuri subînţelese – călătorii – urcă în tramvaie şi se folosesc de acest privilegiu zilnic sau chiar de mai multe ori pe zi! Mi se părea un miracol al vieţii să poţi, de pildă, să profiţi de tramvai când te duci la şcoală, iar la întoarcerea acasă să vii tot cu tramvaiul. Acesta reprezenta un vis, o pagină de basm. Treizeci de ani mai târziu, am locuit pentru câteva luni într-un apartament de bloc, pe o arteră foarte circulată a Aradului. Stăteam la etajul patru, dar fără a avea mirificul ascensor cu pereţi cu arabescuri, asemenea liftului dispărut pentru vecie din prima mea călătorie timişoreană, de fapt, locuiam într-un bloc fără nici un fel de ascensor. Geamurile dădeau spre o agitaţie extremă, întărită de liniile de tramvai aşezate foarte aproape de locuinţa noastră. Toţi vecinii erau îngroziţi de hărmălaia ce nu contenea nici noaptea, doar eu eram încântat: tramvaiele mi-au intrat în viaţă, chiar şi în somn. Sigur, aceste amintiri de senzaţii amestecate dau o imagine foarte subiectivă a Timişoarei, o imagine nici măcar foarte culturală. Acoperă specificul elevat al acestui oraş? Tratează ea o diferenţă specifică faţă de alte cetăţi moderne? Încă înainte de a apuca să răspund, îmi apare o nouă întrebare: există o Timişoară văzută de toţi sau nu putem cunoaşte decât fiecare dintre noi un alt oraş al unei prime luări de contact dominante? Timişoara cu tramvaiele copilăriei mele a luat în stăpânire tot ce am văzut şi trăit în oraşul în care am debutat editorial şi în care am cunoscut atâţia oameni. Poate şi de aceea, ori de câte ori vine vorba despre cetatea de pe Bega, într-o discuţie cu cineva care nu a văzut-o vreodată, îi spun că, spre deosebire de Arad care este un mare oraş mic (al cărui cetăţean sunt de treizeci de ani), Timişoara este un mic oraş mare. (Şi tramvaiele din Timişoara sunt mai largi decât cele din Arad.) Prima impresie este, de multe ori, hotărâtoare. Oricâte am adăuga la aceasta, ea rămâne piatra de fundament. Pentru mine, mai important decât tentaţiile culturale ale Timişoarei rămâne faptul că acolo am fost pentru prima oară cu trenul, că aceea a fost prima mea destinaţie, o destinaţie pentru care m-am pregătit psihic îndelung şi care a rămas – poate şi de aceea – într-o dublă ipostază: locul spre care mă îndreptam şi un (alt?) loc în care am fost. Deosebirile nu sunt de ordin calitativ. Ele nici măcar nu se pot compara. De aceea poate că nu am reuşit să răspund aşteptărilor anchetei revistei Orizont: pentru că Timişoara mea este mai mult ca sigur alta decât Timişoara altcuiva.
Trăim fiecare în oraşul său şi ne întâlnim într-un spaţiu convenţional ce poartă întâmplător acelaşi nume. Toponimele sunt înşelătoare. Dar faptul că Timişoara mea are valenţe (şi) culturale inconfundabile cred că nici măcar nu mai trebuie demonstrat.
(Revista Orizont, 20 martie 1998)