În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(110.) Interviu Acolada
<1) Dragă Gheorghe Schwartz, am pus la cale acest dialog, sper, neîncrâncenat, chiar în zilele ce anunţau Apocalipsa. A câta? Şi de aş fi ştiut, tot nu ţi-aş fi spus! Ai aşteptat-o? Îţi plac filmele care anunţă sfârşitul lumii, al civilizaţiilor? E o adevărată modă: de vreo patru decenii, ne întâlnim cu extratereştrii care invadează cea mai frumoasă dintre lumile posibile. „Odiseea spaţială”, „Călăuza” lui Tarkovski par filme ale inocenţei… Sau te asemeni, scriitorule, personajului tău dintr-o proză scurtă, Julius Zimberlan, care se întoarce acasă (avea el motivele lui…) fără să fi râs de la comedia la care privitorii s-au veselit pe rupte?
Drept să spun, n-am prea mai fost la cinematograf după 1989. S.F. nu mă prea prinde – deşi am publicat şi eu un roman catalogat drept S.F., Efectul P (1983). Asta deoarece personajele din producţiile asimilate genului ştiinţifico-fantastic prea se comportă asemenea nouă. Faptul că au un ochi sau trei ochi nu le prea deosebeşte esenţial de noi. Dar, dacă ar fi zugrăvite cu totul altfel, probabil că noi, oamenii de pe Terra, nu le-am putea înţelege. Autori de S.F. au fost Leonardo da Vinci sau Jules Verne şi mai puţin producţiile cu bătăuşi doar puţin diferiţi anatomic faţă de noi, bătăuşii reali.
<2) Trei superbe oraşe, burguri exponenţiale, apar în existenţa ta lumească şi literară: Lugoj, Timişoara, Arad. Istoria familiei, a primilor ani formatori şi apoi, inversând, ficţiunile tale întregesc istoriile scrise şi nescrise ale personajelor din cărţi. În ce mod şi-au pus amprenta aceste oraşe, fiecare după numele său, asupra vieţii tale, asupra literaturii?
Încerc, pe cât îmi stă în puteri, să despart trăirile mele de literatura mea. Da, m-am născut la Lugoj, da, metropola copilăriei mele a fost Timişoara, da, trăiesc de aproape o jumătate de veac la Arad şi toate aceste oraşe fac parte din intimitatea mea. Dar cum viaţa mea a fost scrisă de Dumnezeu, eu, cu toată paranoia mea, nu cutez să-I fac vreo concurenţă. (De fapt, nu mă simt în concurenţă nici măcar cu muritorii. Sunt prea orgolios pentru aşa ceva.) Aşa că spaţiile mele geografice sunt construite de mine şi, astfel, doresc să fie diferite de cele pe care le-am călcat cu piciorul. (…)
<3) Opera ta este impresionantă. Au scris despre ea cei mai importanţi critici. Confraţii, prozatori sau poeţi, te-au recunoscut ca valoare, fapt mai rar. Şi asta, la timpul potrivit şi în mod constant. Nu au lipsit premiile, recunoaşterea a venit aproape ca act firesc. Mai aproape de noi, ciclul „Cei O Sută” a fost considerat o revelaţie a literaturii de azi. Ai „călătorit” în timp, în timpuri, prin civilizaţii şi locuri de iniţiere. Ai povestit câte ore ai petrecut în bibliotecă, reconstituind medii, conversaţii, ambiente cu ambiţia celui care reface istoria speciei, pornind de la un schelet… Eşti un „vechi”, domnule Schwartz. Cum ai reuşit asta, într-o lume a „noilor” fără memorie, desincronizată, fracturată? Şi mai cum eşti? Singuratic, „superior”, flegmatic, plângi la cinema, îţi plac copiii?
Multe întrebări într-una… Nefăcând parte din niciun grup literar, venind la Bucureşti mai mult între două trenuri, n-am cum să fiu „recunoscut ca valoare” de toţi cei pe care i-ai enumerat. Să ieşim din literatura S.F.! În două ample dicţionare de autori români nici nu figurez, la fel cum nicio televiziune din Bucureşti n-a prea fost interesată de mine şi de ce am scris eu. Iar astăzi, dacă nu eşti pe „sticlă”, nu exişti. Nici măcar „monstrul” CEI O SUTĂ, cea mai mare construcţie romanescă, nu este popularizat. Nici măcar ca o curiozitate… Iar ceea ce mai apare prin revistele literare este citit de puţinii din preajma acelor redacţii. Să ai recunoaştere în România înseamnă să se scrie în presa de cancan, în tabloide despre tine, să fii întrebat ce părere ai despre ultima partidă a Simonei Halep şi unde-ţi petreci vacanţa binemeritată. Pentru a avea succes ca prozator, trebuie să ai în spate o operă şi un manager. Nu ai timp să le faci pe amândouă. Aşa că eu rămân, în lipsa unui agent literar, doar autor şi mă consolez că EU VOI FI, ATUNCI CÂND NU VOI MAI FI!
Întorcându-mă la întrebare: nu cred că sunt nici „superior”, nici flegmatic, iar la cinema nu prea mai merg. Mai degrabă, sunt prăpăstios, tot mai prăpăstios. Şi tot mai grăbit. Dar un singur lucru este sigur: da, îmi plac foarte mult copiii şi, de altfel, am lucrat peste 50 (cinzeci) de ani cu copii cu nevoi speciale. (Şi în învăţământul special preşcolar, şi în cel şcolar – pe mai toate funcţiile – şi predând această specializare în calitate de profesor universitar.)
<4) Aici e momentul de a te ruga să îmi spui care este cartea care te-a interesat în ultima vreme? A altuia,se înţelege. Pe care ai fi vrut să o scrii, adică. Sau, hai, pe care, plăcându-ţi, ai citit-o … gata scrisă ?
În cei peste douăzeci şi şapte de ani cât am lucrat (şi) la CEI O SUTĂ, a trebuit să citesc foarte mult despre cum se hrăneau atenienii, apoi cum se îmbrăcau romanii, apoi… Butaforia necesară. Totodată, pentru „viaţa profană”, a trebuit să fiu la curent cu literatura de specialitate şi am publicat şi cărţi de specialitate. Aşa că mi-a rămas puţin timp pentru alte lecturi. Acum, eliberat de toate acestea, mă conving tot mai mult cât de aberante sunt ierarhiile literare, aşa cum aberante sunt toate ierarhiile de la noi, indiferent de domeniu. Marea majoritate a autorilor slăviţi pe timpul vieţii lor sunt apoi total uitaţi. (…) Mă simt aproape de cărţile lui Eugen Uricaru şi aştept cu nerăbdare al cincilea volum al pentalogiei sale.
<5) Şi, ca să te aduc iar pe pământ, ce schimbări a adus în viaţa ta şi în literatura ta anul 1989? Cum arată balanţa iluzii/deziluzii, după un sfert de veac, „la cald”?
Până în 1989, am fost dascăl la o şcoală pentru copii cu nevoi speciale. În decembrie 1989, am fost „promovat” în tot felul de „funcţii de conducere”. (Cultură, diplomaţie, televiziune, învăţământ superior.) Acest lucru m-a obligat să-mi drămuiesc altfel timpul. Iluzii? În afara primelor zile de după căderea lui Ceauşescu, iluzii nu prea mi-am făcut nicicând şi, trăind cele o sută de generaţii prin CEI O SUTĂ, mi-am pierdut şi ultimele speranţe că ar putea fi mai bine: de la primele atestări documentare, nu vom găsi nici un progres al individului om, în afară de progresul tehnic. (…) Dar, indiferent de aceasta, eu mă consider extrem de norocos: în vieţile CELOR O SUTĂ, n-am dat de nici o perioadă istorică în care cineva să nu fi trăit cel puţin o confruntare armată. Or eu, întrucât părinţii mei au trebuit să aştepte să cadă Hitler pentru a mai avea un copil, am avut şansa extraordinară să nu fi fost martorul niciunei alarme. Că am trăit numeroase mizerii, asta e altceva, dar măcar nu şi o invazie. Da, sunt norocos!
<6) Dacă ai tot „călătorit” în căutarea personajelor din ficţiunile tale, te întreb: îţi plac şi călătoriile „celelalte”, cu zarvă, printre turişti de toate felurile, printre cei grăbiţi, care mestecă gumă şi moţăie prin autocare, „bifând” încă un petec nou de pe faţa pământului? Ţi s-a întâmplat să ajungi a doua oară într-un loc şi să vrei asta cu un anume scop, să retrăieşti totul, privind cu alţi ochi?
Întotdeauna când ajungi într-un loc unde ai mai fost, ajungi într-un alt loc. Iar eu, pe timp ce trece, devin un sedentar tot mai cumplit: până şi desele drumuri până la Bucureşti îmi provoacă dureri de burtă. Dar da, îmi doresc să călătoresc, deşi mă stresează drumurile, însă după aceea, ah! după aceea, la revenirea acasă, mă simt îmbogăţit, sătul, fericit. Atât de fericit cât mai sunt eu capabil să fiu.
Mulţumesc!
(Lucia Negoiţă, în revista Acolada, 9 septembrie 2016.)