În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(109.) CHESTIONAR – 2021
(formulat de Lucian Vasiliu)
<1. Cum interpretaţi acum, la început de sec. XXI, sintagma paşoptistă „Românul s-a născut poet” (Vasile Alecsandri)?
„Poet” e un fel de a spune… Da, cred că tot românul – ca tot omul – este născut poet, la fel cum tot românul – ca tot omul – fredonează, măcar din când în când, o melodie. Deci, tot românul – ca tot omul – se desparte de starea de animalitate şi prin aceea că „e născut poet”. (Până acum n-a fost găsit niciun animal care să recite poezii sau să cânte. Şi nici să deseneze.) A spune poezii – a cânta, a desena, a dansa etc. – sunt încercări de a ieşi din noi şi oricât ar fi aceste încercări de „laice”, ele tot în căutarea divinităţii merg. „Românul s-a născut poet” = „Românul e om”.
<2. Grafomania compromite literatura în România?
Grafomania în sine nu compromite nimic. Grafomanul este convins că plămădeşte bulgări de aur, deşi, de obicei lucrează doar cu steril. (Care în ochii săi reprezintă aur.) Grafomania nu este un fenomen tipic românesc. Peste tot în lume se scrie mult. Sau măcar există această tentaţie. Chiar şi la cei conştienţi că nu sunt în stare s-o facă. Nu vi s-a întâmplat să mergeţi pe stradă şi să vă oprească cineva – un fost gestionar de magazin, ofiţer sau avocat – şi să vă spună că viaţa sa „a fost un roman”, că ar fi păcat pentru omenire ca acest „roman” să se piardă, aşa că vă roagă – „că, deh, sunteţi profesionist” – să-i stilizaţi dumneavoastră materialul? (Eventual, unii mai darnici vă promit şi jumătate din profitul uriaş pe care-l va aduce capodopera.)
Nu grafomania compromite literatura din România, ci critica de cumetrie, cea vinovată (şi în artă) pentru ierarhiile aberante. Ca în mai toate domeniile de activitate din România.
<3. Ce vă (mai) spune BIBLIOTECA (personală, publică, rurală, citadină, şcolară, universitară, municipală, judeţeană)?
Sunt convins că se poate trăi şi într-o peşteră. Dar nu mi-ar plăcea o asemenea experienţă. La fel cum nu mi-ar plăcea să trăiesc într-o vilă de lux unde să nu se găsească şi o bibliotecă. În ceea ce mă priveşte, sunt aproape sufocat de cărţi în apartamentul meu. Care nu e deloc mic. Am citit undeva o listă de scriitori şi cărturari ce şi-au găsit sfârşitul striviţi de rafturile prăbuşite peste ei. Mi se pare un club demn de toată stima.
Pentru iubitorii de cărţi, volumele constituie un „viciu nobil”. Eu nu vreau să mă duc la biblioteca publică, eu vreau să am cartea acasă, să fie a mea, s-o pot citi în „fotoliul pentru citit”. Probabil că se pot avea tabieturi şi la bibliotecă. Eu le am doar acasă.
Dar, din păcate, bibliotecile publice sunt volens-nolens limitate de achiziţii insuficiente, în primul rând din lipsa unor fonduri semnificative. Pe vremuri, bibliotecile marilor mănăstiri nu numai depozitau cartea, dar o şi creau, o şi copiau. Atmosfera dintr-un asemenea loc devenea sacră, asemenea lăcaşului ce-l adăpostea. Însă, oricum, vremea bibliotecilor este eternă, iar teama că internetul le va înlocui este o prostie. Nici discul nu a înlocuit filarmonica, nici fotografia tabloul, nici cinematograful teatrul.
<4. Credeţi în traduceri (M. Kogălniceanu scria că acestea „nu fac o literatură” – evident, se referea la cele de proastă calitate, comerciale)?
Bineînţeles că traducerile nu fac o literatură, însă fără ele trebuie să reinventezi roata şi să înveţi să faci focul. Traducerile (desigur, cele bune) sunt călătoriile în lumea cea mare şi îţi spun unde te plasezi. Dar traducerile, este adevărat, îţi dau şi dimensiunea propriei micimi, faptul că îţi amintesc mereu că nu ai cum să citeşti tot (şi-ţi scapă o infinitate de cărţi valoroase), îţi amintesc mereu că nici şansele tale de a fi citit nu sunt mai mari.
Deunăzi, am avut un sentiment asemănător când am primit o altă revistă de cultură din Moldova: erau acolo foarte multe nume şi texte. Unele mi s-au părut chiar interesante, dar autorii lor nu-mi spuneau nimic. Absolut nimic! Şi asta în niciun caz din vina lor! Dacă nu reuşesc să-mi cunosc confraţii care scriu în aceeaşi limbă cu mine, atunci ce să mai sper în legătură cu cei din alte ţări, din alte limbi?
Traducerile ne fac (ori ar trebui să ne facă) mai umili. Mai lucizi.
<5. Vă mai pare plauzibilă expresia „rezistenţa prin cultură”?
Rezistenţă la ce? La starea de animalitate în toate ipostazele ei, după cum am mai spus. Asta cu toate că istoria ne-a oferit destule exemple de indivizi extrem de culţi, cărora cultura nu le-a slujit: comandantul lagărului de la Auschwitz cânta la pian sonate de Beethoven, în timp ce prizonierii erau umiliţi şi omorâţi. Totuşi, statistic vorbind, un om cult se comportă mai rar ca o brută.
<6. Cum vă raportaţi la Dumnezeu, la biserică, la Cartea Cărţilor?
Această întrebare mi se pare extrem de potrivită în chestionarul Dumneavoastră: acceptând că omul se deosebeşte de animal (şi) prin dialogul cu eternitatea şi că poezia, arta în general, face parte din acel dialog (chiar şi dacă e purtat de cineva mai puţin dotat), încercând să scriu literatură, nu-l pot lăsa la o parte pe Creator. (De altfel, eu ştiu că nici nu există atei adevăraţi, oricât şi-ar clama aceştia lipsa de crez: superstiţiile, speranţele, tabu-urile şi încă multe altele creează o religie, chiar dacă una primitivă.) E drept, eu port lungi discuţii directe cu Dumnezeu, fără să folosesc pentru aceasta un intermediar. Iar Cartea Cărţilor se află mereu pe masa mea de lucru, la îndemână, la fel cum Cartea Cărţilor este mereu la îndemâna oricui vrea s-o (re)citească.
<7. Cum vedeţi „competiţia” în care se află Clujul, Craiova, Timişoara, Iaşii, alte burguri, urbii, municipii în proiectul „Capitală europeană a culturii”, oraşe candidate pentru anul 2021?
Şi Aradul! Şi iată că am căzut şi în concretul cel mai concret. „Competiţia” ar fi bună şi pentru cei ce nu se vor califica, dacă se vor realiza totuşi proiecte importante. Din păcate, şi această „competiţie” nu este, cel puţin în unele locuri, decât o nouă sursă de a suge bani. Cu mare tristeţe trebuie să dau chiar exemplul oraşului în care trăiesc şi pe care îl iubesc. Recent au avut loc mari manifestări literare, unde scriitorii arădeni au fost din nou marginalizaţi, unde în interviurile în presa centrală nici măcar n-au fost pomeniţi, unde standurile de carte cu vânzare n-au cuprins nici un volum al vreunui arădean, unde invitaţii au fost plătiţi, iar „localnicii” nu etc.. Asta într-un oraş candidat, unde aeroportul este sublim, dar nu mai are nici o cursă, unde filarmonica este într-un îndelungat război intern de ani de zile, cum tot de ani de zile nu s-au găsit posibilităţi de a se înlocui scaunele în sala de concerte etc., etc.
Mai bine să ne întoarcem în bibliotecă!
(Revista Scriptor, 7-8, 2015)