În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(108.) Se vorbeşte despre o „Apocalipsă a librăriilor”, Cine poartă vina?
Nu cred că există o „apocalipsă a librăriilor”, ci doar o „apocalipsă a unor librării”. Doar la acestea mă voi referi, când voi căuta posibile răspunsuri la întrebarea din titlul anchetei. (Celelalte librării, mari sau doar cochete, unde vânzătoarele ştiu să-ţi spună pe ce raft se găseşte cartea solicitată, unde vânzătoarele eventual chiar pot să ducă o conversaţie despre un anumit volum, unde poate că există şi un spaţiu unde se poate bea un ceai şi un altul unde copiii să-şi poată petrece timpul în vreme ce aparţinătorii sunt printre rafturi, unde împătimiţii lecturii se întâlnesc şi discută, celelalte librării, mari sau doar cochete, nu sunt ameninţate de nici o „apocalipsă”.)
Întorcându-ne, acum, la „apocalipsa unor librării”, cred că principala cauză a suferinţei lor este că oamenii care le deservesc nu văd nicio diferenţă dintre magazinul unde lucrează şi cel din stânga, magazinul de stofe ori cel din dreapta, măcelăria. În niciun caz împătimiţi ai cărţilor, aceştia nu sunt nici măcar buni comercianţi, altfel şi-ar întrerupe convorbirea de pe celular, atunci când un client rătăceşte dezorientat printre rafturi. Şi nici n-ar afişa o mină de înmormântare, când ar trebui să răspundă la o întrebare. Şi chiar ar fi în stare să pronunţe corect numele unui autor. „Apocalipsa unor librării” este irevocabilă dacă în locul unde se vând cărţi se află vânzători şi nu librari. Şi dacă patronul nu este nici el un mare iubitor de carte. Şi nu ştie cum să facă incitant pentru vizitatori locul pe care-l păstoreşte, nu promovează oferte, nu ştie să organizeze evenimente (pe care nici nu le înţelege şi care nici nu-l interesează).
Desigur, se poate săpa şi mai adânc: faptul că literatura este diletant, comercial şi făţiş partizan promovată în mass-media, faptul că şcoala este cramponată rigid în „programa şcolară” cu clasici care n-au prea scris aproape nimic şi cu dascăli posaci, sclavii unui limbaj preluat din generaţie în generaţie. Sigur, sunt şi profesori – mulţi! – inimoşi, însă câmpul lor de mişcare este straşnic îngrădit de ierarhii de multe ori la fel de lipsite de competenţă ca şi în celelalte domenii ale vieţii noastre de zi cu zi. Uneori, aceste ierarhii sunt chiar duşmănoase iniţiativelor dascălilor cu har.
Şi aici n-avem cum să nu amintim şi analfabetismul inimaginabil pentru o ţară membră a Uniunii Europene şi vieţuind în veacul al XXI-lea. Precum şi recordurile de absenteism şi abandon şcolar.
Acestea şi nu veşnica motivare prin lipsa banilor şi concurenţa computerului şi a televiziunii sunt adevăratele cauze. Am cunoscut – şi înainte de 1989 şi după – familii nevoiaşe, dar care aveau un raft de cărţi în casă. E adevărat, televiziunea – distracţia săracului (şi lumea de la noi este într-adevăr săracă) – câştigă lupta cu timpul. E adevărat, computerele au intrat profund în viaţa noastră. Dar la fel cum aparatul de fotografiat n-a oprit pictorii să picteze (şi unii dintre ei să câştige sume fabuloase pentru arta lor), la fel cum patefonul n-a închis porţile filarmonicilor, la fel nici computerul nu va desfiinţa bibliotecile. Cu condiţia să nu închidem mai înainte şcolile.
(Ancheta revistei Orizont, martie 2015.)