În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(106.) Friedrich Ebert Weg (ori Friedrich Ebert Straße?)
Deşi fiecare întâlnire cu Ana Blandiana şi cu Romulus Rusan o simt firesc şi plăcut, nu pot să afirm că aş fi unul dintre apropiaţii lor. Spun asta pentru că îmi displace profund să văd, în diferitele publicaţii omagiale, cum mai toţi semnatarii susţin că au fost cei mai buni şi cei mai dragi prieteni ai sărbătoritului. Bineînţeles, recordul îl deţin cei ce pretind că au fost zi şi noapte nedespărţiţi de Nichita. (Nu Nichita Stănescu, ci pur şi simplu Nichita! Ca să nu mai încapă nici un dubiu despre gradul de intimitate la care s-a ajuns.)
Astea fiind zise, la începutul verii lui 1992, după ce mi-am luat în primire postul de la Ambasada României la Bonn, prima mea ieşire s-a întâmplat să fie la Kőln, unde era programată o lectură publică a Anei Blandiana. Nu s-a arătat a fi o întâmplare prea plăcută. Mai înainte, pe un soare dogoritor, am încurcat adresa, neştiind pe atunci că în Germania mai peste tot există şi un Friedrich Ebert Weg, un Friedrich Ebert Straße şi, desigur, o Friedrich Ebert Brücke. Or eu am nimerit locaţia greşită şi pe dogoarea aceea, pe stradă nici ţipenie de om. În sfârşit, la un sens giratoriu, s-a apropiat un personaj care, chiar dacă nu mi-a inspirat mare încredere, s-a nimerit să fie singurul aflat în drumul meu. La întrebarea mea unde se află Friedrich Ebert Weg, individul a pocnit din călcâie, a lansat salutul nazist şi a răcnit că nu există niciun Friedrich Ebert Weg, ci doar un Adolf Hitler Weg. Totuşi, până la urmă am reuşit să ajung şi la adresa corectă şi am ascultat o proză de Ana Blandiana în limba română, precum şi traducerea în limba germană. În sală erau vreo douăzeci şi cinci de persoane. (În curând am apucat să învăţ că o lectură publică unde se adună cincisprezece persoane trebuie deja socotită un succes.)
Cu toate că în mod normal ar fi trebuit să mă întâlnesc cu ei în anii studenţiei clujene, îi cunoscusem personal pe Ana Blandiana şi pe Romulus Rusan abia cu ocazia vacanţelor la Casa scriitorilor de la Neptun. Acolo, unde pentru ai mei era singura oază de lumină a unor ani tot mai cenuşii, s-au format şi s-au cimentat prietenii de o viaţă. Deşi cu mai multe cărţi publicate, eu nu jucam decât în divizia speranţe, dar în vila aceea exista o democraţie perfectă, aşa încât celebrităţile mâncau guvizi pe terasă alături de restul confraţilor, nimeni nu-şi permitea să se comporte băţos, pe urmă aveam să aflu că până şi turnătorii se întreţineau amiabil cu cei ce urmau să fie turnaţi. Pentru străinii veniţi în vizită la prietenii scriitori, Blandiana făcea parte dintre VIP-uri, era recunoscută şi admirată. Între noi, a fost una de-a noastră, chiar dacă, aşa cum am spus, eu făceam parte dintr-un alt grup de scriitori, în marea majoritate şaptezecişti.
Poate că neaşteptata întâlnire cu individul de lângă sensul giratoriu, precum şi faptul că totul era încă atât de nou pentru mine, m-a făcut să intru în întregime în atmosfera prozei pe care o ascultam: un text al unui scriitor extrem de puternic, un text ce nu mi-aş fi imaginat că putea să vină de la o femeie atât de gingaşă, aparent atât de fragilă.
(„Ceea ce începe prost se termină şi mai prost” stipulează una dintre legile celebre ale lui Murphy. În discuţiile de după lectură, am simţit că nu sunt privit cu prea multă simpatie. Şi asta a trebuit să învăţ: calitatea de diplomat român era puternic asociată cu cea de „băiat cu ochi albaştri”… Dar Murphy, cel puţin în acest caz, n-a avut dreptate: acolo, la adresa de pe Friedrich Ebert Weg – ori Friedrich Ebert Straße? -, am descoperit unul dintre cei mai importanţi prozatori români.)
Pe urmă, ne-am cunoscut ceva mai bine, am devenit membru PEN cât Ana Blandiana a fost preşedinta secţiei române şi când PEN România a organizat congrese extraordinare, am vizitat Memorialul de la Sighet, am continuat să-i citesc cărţile, i-am admirat rectitudinea morală. (De pildă, la Adunarea Generală a Scriitorilor din 1981, un eveniment extraordinar, păstrat secret pentru marele public, fiindcă popularizat ar fi putut declanşa ceva asemănător cu Primăvara de la Praga. Oricum, în urma acelei întâmplări, n-au mai existat nici adunări generale ale scriitorilor şi nici alegeri până în 1990… Ci doar amintirea unor discursuri extrem de critice la adresa regimului, printre care şi doscursul Anei Blandiana.) De atunci, m-am întâlnit de mai multe ori cu Ana Blandiana şi cu Romulus Rusan şi de fiecare dată îmi vine foarte clar în faţă ziua aceea toridă de pe Friedrich Ebert Weg (ori Friedrich Ebert Straße?) din Kőln, unde a citit un mare prozator român.
(Vatra, nr. dedicat Anei Blandiana, 2014.)