În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(104.) La ce bun critica literară acum?
Bună întrebare!
Eu am susţinut de nenumărate ori că România ar fi o ţară extrem de atrăgătoare dacă:
- ierarhiile n-ar fi atât de false până la absurd;
- cuvântul ar avea o minimă valoare;
- lucrurile începute s-ar şi finaliza.
Lucrul acesta este valabil în România pentru toate domeniile, deci inclusiv pentru literatură. Unde ierarhiile stabilite de critica literară se realizează faţă în faţă. Nici scriitorii nu se prea mai citesc între ei, nici criticii nu fac excepţie. Dar, în anii libertăţii de expresie, au apărut numeroase „istorii…”, liste, nominalizări etc., unde autori importanţi au fost ignoraţi cu duioşie. Grav este că şi critica jună face acelaşi lucru. Se scrie despre cine cunoşti personal. Şi cu care ai ceva în comun. Ca om, nu neapărat ca operă. Plecând de la persoane şi nu de la texte. E trist că şi lupii tineri vin în haită.
Nemaifăcându-mi nici un fel de iluzii, la aproape şaptezeci de ani de viaţă şi cinzeci de scris, plătesc din plin şi cu tot mai puţine regrete autoizolarea mea.
Viaţa noastră este influenţată de tot felul de găşti. La toate nivelele şi în toate domeniile. În administraţie este chemată justiţia să facă dreptate. În artă competenţa, bunul gust în urma cunoaşterii materialelor. Dacă nici cunoaştere nu e, nimic nu e. Nici critică. Când deschizi o revistă de cultură, ajunge să citeşti numele autorului articolului pentru ca să ştii dacă îl laudă ori îl dojeneşte pe cel despre care scrie.
Nefăcând parte din nici o gaşcă, stând pe margini, n-am voie să mă plâng. Şi nici n-o (mai) fac. Dar nu pot să nu mă întreb şi eu: „La ce bun critica literară acum în România?”
(Ancheta „La ce bun critica literară acum?”, revista Discobolul nr. 205-206-207, 2015.)