Europa decontează azi războiul din Ucraina. Direct și indirect, popoarele ei îl plătesc cu slăbirea economiei, a democrației, a siguranței vieții.
În cei trei ani de război, Uniunea Europeană a pierdut teren considerabil în competițiile lumii. Chiar și Germania sau Franța, care erau modele de bunăstare și cultură, au fost aduse în situația de a lupta cu dificultăți. Cea mai puternică economie a continentului, cea germană, își continuă contractarea. Unele democrații au ajuns mai preocupate să excludă voci de la decizie decât de integrarea cetățenilor care respectă constituția. Justiția este folosită de unii care au puterea pentru a anihila rivali. Maladia „noii corectitudini politice”, instalată organizat la scară internațională în ultimii ani, face ravagii. Chemările anilor treizeci ale unor autointitulați „salvatori ai Europei”, mai interesați de funcțiile lor decât de soarta oamenilor, se aud din nou.
Noile elite nu s-au mai ridicat la înălțimea istoriei, iar azi se dovedesc belicoase. Ele au îmbrățișat opțiunea înarmării – pe baza bănuielii că Rusia ar urma să atace spre Vest. Așa cum ne spun analiști americani și germani din zilele noastre, această opțiune nu numai că este fără probe, dar împinge Europa în noi crize. Preocuparea mai recentă de amplasare de arme și trupe străine pe frontul războiului nu face decât să agraveze situația.
S-a dovedit din nou, în posteritatea celui de Al Doilea Război Mondial, că încercarea de „legitimare prin pericole” este contraproductivă și că ficțiunile nu țin loc de rezolvări. Iar România, cu decidenți mimetici, care așteaptă mereu să vadă ce li se mai sugerează, plătește un război care nu-i al ei cu devalorizarea poziției proprii în viața internațională și sărăcie în viața populației. Deși țara ar câștiga enorm cu o abordare competentă, orientată spre pace și negocieri.
La orice comparație – începând cu metafizicile prăfuite ale istoriei, privind „relația Occident – Orient”, și sfârșind cu propaganda pauperă axată pe „democrație vs. autoritarism”, care ocupă scena – o abordare rămâne solidă: este realismul politic. Cei care îl reprezintă, școlile de istorie a relațiilor internaționale de la Chicago (Meersheimer) și Harvard (Walt), de la Paris (Chaliand) și München (Wirsching), au dreptate să atragă atenția asupra secvenței de pași care a generat conflictul. O spun răspicat și președintele și vicepreședintele SUA, care au arătat că războiul din Ucraina putea fi evitat și este imputabil actorilor situației internaționale din ultimii ani.
Din toate considerentele, umanitare, economice, strategice, restabilirea păcii este indispensabilă. Numai că este de clarificat din capul locului despre ce pace este vorba. „Pacea eternă” este utopică, „pacea compromis” nu rezolvă mare lucru și pregătește doar alte confruntări, încât este de căutat „pacea durabilă”.
Prezint aici condițiile „păcii durabile”, configurate înăuntrul unei conceperi adecvate a societății și lumii actuale și controlată de fapte sigure, pe care am desfășurat-o în țară și în afara ei (vezi Criza și după criză. Schimbarea lumii, 2011; The Destiny of Europe, 2012; Ordinea viitoare a lumii, 2017; După globalizare, 2018; Identitatea națională și modernitatea, 2018; The Sense of Our History, 2019; Lumea scindată, 2023). În acest demers, m-am plasat deliberat într-un dialog – singurul capabil să ducă la o perspectivă pozitivă.
Șirul proiectelor de pace este, știm bine, lung. Destul să amintim că la începutul acestuia stă un proiect de pace, chiar eternă, bazat pe caracterul republican al statelor (Kant). Dar republicile, fie ele și democratice, nu s-au dovedit mai pașnice decât regatele. La capătul dinspre noi al șirului, se află proiectul de pace bazat pe acțiunea organizațiilor internaționale (Habermas). Numai că acestea au fost excedate de forța statelor și mișcărilor.
Din aceste abordări de referință, respectul suveranității naționale, democratizarea statelor și acțiunea internațională rămân chei pentru atingerea păcii. Pacea are azi nevoie nu numai de voința și buna credință a actorilor, vechi și noi ai istoriei, ci și de un nou punct de plecare. În situația creată, elaborarea proiectului de pace în Europa se cere dusă mai departe, de data aceasta examinând realitățile lăsate în urmă de cel de Al Doilea Război Mondial, de „războiul rece” și de ceea ce a urmat. Am în vedere dosarele rămase nerezolvate în consecința celor două războaie și, desigur, a schimbărilor ulterioare. Să circumscriem acest punct de plecare.
Unii sunt de părere că abia educația ar aduce pacea. Replica este la îndemână – educația este importantă, dar cere timp. Alții vor înarmare și poziții de forță în vederea deznodământului războiului – ceea ce nu aduce pace. În fapt, o pace care nu schimbă nimic sau doar coafează realitatea nu dă rezultate, iar, cu prejudecățile care au dus la războiul actual, pacea este exclusă. Nu are suficiente baze istorice și nu dă rezultate revenirea la ceea ce a fost până în 2014, orice s-ar spune, căci tocmai acel status-quo a dus la conflict.
Cu siguranță că ieșirea din propaganda actuală este premisă a păcii. Orice război în ultimele secole a implicat propaganda, dar probabil că nici o propagandă nu a ajuns la un divorț atât de adânc de realitate ca cea de azi. Activ la originea ei și a războiului, Boris Johnson a umplut atmosfera cu o mediatizare care a deturnat perceperea situației spre clișee – cât de mari sunt „succesele” preferaților, cât de „bolnavi” și „aproape de moarte” sunt rivalii, cât de slabă le este „armata”, „ neînstare să lovească Kievul” – fără să mai vorbim de cuvinte grele („idioți”, „criminali”, etc.) proferate până și deunăzi. După scoaterea țării sale din Uniunea Europeană, grotescul premier a vizat o „altă Uniune”, sub oblăduirea sa, iar teza sa că „Rusia este prea mare” a sedus aventurieri. S-a țintit la a înlocui observații de bun simț – că pretutindeni trăiesc oameni, că societățile sunt schimbate, că nu se poate rezolva ceva fără a-l respecta pe fiecare și fiecare popor – cu mobilizări pe teme false. Azi, pe bună dreptate, președintele SUA arată cât de mare este distanța acestei propagande de realitate.
Ne dăm seama unde a ajuns această propagandă privind imprecațiile de care fac caz și la noi inși care nu se privesc pe sine. Să-i ataci în cuvinte primitive („teapă”, „măciucar”, „fanfaron”, etc.) pe președintele SUA și al Rusiei înseamnă să nu știi despre ce este vorba. În primul caz, o persoană care a absolvit colegii de referință în economie și apărare, cu succes extraordinar în business, în publicistică și media, care-și promovează țara („America first!”). În al doilea, o persoană care a absolvit una din facultățile de drept renumite, care vorbește limbile moderne, cu doctorat în politica resurselor naturale, fost prorector al unei mari universități, care-și promovează țara. Orice se poate critica pe lume, dar ține de etica discuției să te uiți în oglindă măcar pentru a ști limita cuviinței. Mai ales când nu ai făcut decât să duci în derizoriu și să cobori în trivialități interesele României!
Este clar că numai dacă se părăsesc atitudini aventuroase poate fi pace. Merită să ne amintim, în sprijinul acestei observații, proiectul Barbarossa, pe care procurorii americani și ruși din procesul de la Nürnberg (1947) au căutat să-l deslușească până la rădăcini (vezi Joe Heydecker, Johannes Leeb, Procesul de la Nürnberg, Editura Politică, București, 1983). Atunci, în anii premergători lui 1941, preocuparea explicită a puterilor europene pentru „spațiul est-european” era intensă, în vreme ce Rusia – cum se observă în rapoartele ambasadorului german la Moscova – era preocupată să nu provoace Germania ieșind din acorduri. Dar, în cercul său de discuții secrete, Hitler spunea: „m-am decis să depun încă o dată soarta Europei în mâna soldaților noștri”(p. 301) și promitea „dominația militară asupra spațiului european după înfrângerea Rusiei” (p. 312). Catastrofa care a urmat se știe.
Situația internațională din primele decenii ale secolului actual este azi clară, căci cărțile de joc au fost puse pe masă. La summitul Alianței Nord-Atlantice din 2008, Franța și Germania s-au opus admiterii Ucrainei și Georgiei în alianță, spunând clar că „admiterea înseamnă război”. Adjunctul șefului delegației americane a declarat că s-a opus, de asemenea. Peste noapte, însă, cineva a schimbat comunicatul reuniunii de atunci. Un fost consilier de politică externă al Casei Albe (Richard Haas, The World. A Brief Introduction, Penguin, New York, 2020) a și ținut să menționeze opoziția sa la ceea ce s-a dat publicității. Ceea ce a urmat se cunoaște.
Supraputerile au optica lor – ea se cuvinte considerată spre a învăța cum se face istoria. Adevărul trebuie restabilit de fiecare dată. Fapt este că republicanii din SUA au avut, de la Ronald Reagan încoace, o optică axată pe civism și demnitate, cu efecte pacificatoare, în vreme ce optica lui Barack Obama și Joe Biden a alunecat într-o propagandă libertarăe a scindat lumea și a împins-o în războaie. Ca un fel de concluzie la capătul acestor ani, președintele Donald Trump a spus simplu, la inaugurarea mandatului său din 20 ianuarie a.c.: „Ne vom măsura succesul nu numai prin bătăliile pe care le câștigăm, ci și prin războaiele pe care le încheiem și, poate cel mai important, războaiele în care nu ajungem niciodată”. Această luare de poziție este în zilele noastre mai mult decât încurajatoare.
Sunt deja mai multe planuri de pace lucide, germane, chineze și dinspre alte națiuni, oficiale și neoficiale. Le-am abordat în alt loc (Pacea astăzi, Ed. Tribuna, Cluj-Napoca, 2024), iar ceea ce am spus în materia conflictului cu diferite ocazii s-a confirmat. Planurile se și înmulțesc, odată cu așteptarea ca pacea să intervină curând.
Doar o mențiune aș face – anume, că o abordare alternativă la cea propagandistică a ultimilor ani este indispensabilă. S-a văzut aceasta și în cazul situației din Gaza – a fost de ajuns să se intervină cu o nouă abordare, din partea noii administrații americane, ca lucrurile să fie puse pe o direcție de pace.
În orice caz, pacea în Europa, dar, cum se poate deja observa, și pacea din alte locuri din lume, stă în zilele noastre sub patru condiții generale. Prima înseamnă luarea sub control a comerțului cu arme și reluarea negocierilor privind controlul armamentelor avansate. A doua constă în ieșirea din ideologia globalismului și revenirea la suveranitate națională, cu o profundă înțelegere a avantajelor cooperărilor și interacțiunii internaționale. A treia constă în democratizarea internă a țărilor – nu democrație „controlată” de cineva, ci democrația în care fiecare om este respectat în convingerile și aspirațiile sale, nu o democrație „selectivă” în subordinea considerentelor ideologice, ci o democrație integrativă, altfel spus, explicit participativă, nu democrația „mută” de azi. A patra condiție este recunoașterea statelor conform moștenirilor istorice stabilite de scrierea modernă a istoriei și părăsirea terorismului.
Desigur că, în Europa, cei mai mulți vrem o pace justă, reglată de „dreptul internațional”. Numai că suntem încă departe de lămurirea și înțelegerea exactă a acestuia. Mulți îl confundă cu „dreptul” subîntins de propriile interese imediate. De aceea, până la dreptul internațional la propriu, mai este un drum de parcurs având în vedere faptul că dreptul internațional este mult mai mult decât o formalitate – este dreptul tratatelor ratificate de parlamentele reprezentative ale statelor ca subiecți. Nimic nu poate înlocui această înțelegere matură a dreptului internațional.
În fapt, în Europa suntem după numeroase acorduri, de pildă, Acordul de la Helsinki (1975), sau memorandumuri, de exemplu Memorandumul de la Budapesta (1994), sau alte înțelegeri între state. Ar fi o eroare diminuarea importanței tuturor acestora și bagatelizarea lor. Problema este în cu totul alt loc.
Căci, spre deosebire de ceea ce a urmat Primului Război Mondial, când s-au adoptat tratate, după Al Doilea Război Mondial lipsesc tratatele necesare. S-a încheiat Tratatul de la Paris (1947), care a stabilit pacea în urma războiului, fără a regla suficient situația care urma în lumina dreptului internațional. De aceea, pe bună dreptate, un constituționalist eminent, devenit președintele unei mari țări, a menționat că nimeni după Al Doilea Război Mondial nu a avut mandat din partea parlamentului țării sale să negocieze teritorii. Iar tratate încheiate în cursul destinderii din anii șaptezeci (se pot da exemple) au prevăzut respectarea reciprocă a frontierelor până la așteptata „reglementare finală”.
Fără îndoială că emergența Uniunii Europene a schimbat situația în Europa. Ea a relativizat la un moment dat chestiunea frontierelor, în față trecând urgentele teme ale integrării și dezvoltării. Dar nici Uniunea Europeană nu are cum să desființeze chestiunea. Azi este clar că nu dă rezultate o Uniune Europeană ca melting pot – vedem deja reacțiile tot mai multor state la noua migrație popoarelor. Nu dă rezultate nici birocratizarea uniunii – sub un Consiliu European potent, dar, în fapt, lipsit de legitimitate. Rezultate poate da o „Europă a națiunilor” în condițiile democrației. Argumentele actuale, începând cu cele ale economiștilor (Streek, Piketty, Bootle, etc.), fără să mai vorbim de juriști și sociologi, duc la aceasta, încât chestiunea revine, fiind pusă de forțe responsabile.
Discuția despre frontiere nu este evitabilă lung timp – așa cum se observă ușor, ea izbucnește tot mai mult, în multe țări. Ea nu este deloc ușoară și nu trebuie lăsată în seama demagogilor gata să manipuleze cetățenii. Ea nu trebuie lăsată nici în seama inșilor care fac demagogia inversă – a neputinței de a o soluționa.
Argumentul că simpla deschidere a discuției ar face ca toate țările să ceară ceva și s-ar intra în conflict este un sofism, ca și pretenția că orice dificultate în societățile de azi se rezolvă prin schimbări de frontiere. Există criterii ce pot soluționa o astfel de chestiune, deloc ușoară, și se poate apela la date istorice, juridice, demografice și la înțelegeri mature. În orice situație, buna credință este indispensabilă pentru o pace durabilă.
O certitudine este aceea că adevărul nu poate fi oprit, iar scrierea istoriei celui de Al Doilea Război Mondial va înainta. Exploatarea arhivelor va continua, cum s-a văzut și în cursul războiului actual, odată cu deschiderea de noi arhive în multe locuri. Se cunoaște, de pildă, emergența Holocaustului organizat de nazism, dar acesta nu a fost doar pe teritoriul Germaniei, ci mai cu seamă pe alte teritorii, încât faptele vor trebuie restabilite cu precizie. Aceasta nu pentru noi răfuieli, ci pentru a depăși înțelept tragediile care au fost, învățând lecția lor.
Pacea durabilă se poate atinge în Europa actuală doar respectând un mănunchi de adevăruri rezultate din numeroase experiențe istorice. Le sintetizez cât mai strâns: a) Nu se poate câștiga fără echivoc războiul, oricât s-ar alimenta și de oriunde s-ar alimenta frontul; b) Nu există alternativă pacifică la încetarea focului pe liniile existente; c) Nu este pace fără cooperarea celor implicați în conflict și negocierea de către ei a status quo-ului. Cum spunea Helmut Schmidt, cu avantajul mai bine cunoscătorului, nu trebuie să ne amestecăm în relația dintre ruși și ucrainieni – care au șaisprezece secole de istorie și cultură comună și pot găsi ei înșiși rezolvările ce-i privesc; d) Pacea presupune o altă atitudine față de celălalt – una caracterizată de obiectivitate și concentrare pe argumente, nu pe interpretări. Oricine are dreptul la gândire liberă și la opinie, încât este iluzorie orice pretenție de monopol al adevărului. Nimeni nu este proprietarul libertății, democrației și al altor valori. Între altele, stigmatizarea propagandistică a celui care gândește cu capul propriu și vrea pacea nu exprimă decât lipsa argumentelor și sărăcia minții. În definitiv, au dreptul la cuvânt toți – și rușii, și ucrainienii, și germanii, și polonezii, și americanii și oricine! Opinia mea este că ar trebui învățat din etica discursului public, cu condițiile ei de natura inteligibilității vorbirii, integrității exprimării, adevărului factual și al respectului reciproc; e) Nu mai este posibilă securitate proprie fără securitatea vecinului și nu este realist să ceri garanții din partea celuilalt dacă nu oferi garanții; f) Suveranitatea națională presupune mai departe, conform păcii westfalice, frontiere inviolabile și neamestecul în treburile interne. Ea nu înseamnă însă fixații pe teritorii care nu ți-au aparținut, nici pe dogme și aspirații fără legătură cu realitatea. Suveranitatea presupune creativitate în serviciul binelui comun – al tău și al celuilalt; g) Nu există securitate punctuală și nici securitate solitară, încât un nou tratat de securitate europeană este indispensabil; h) Nu s-a mers niciodată până la capăt în lichidarea urmărilor celui de Al Doilea Război Mondial și ale „războiului rece”, încât pactul Ribbentrop-Molotov a fost abolit doar parțial. Astăzi, el se cere denunțat complet.
Liviu Rebreanu avea dreptate când spunea că în politica externă să creezi încredere este mai important decât să lupți până la istovire și să întreții teme pentru a manipula cetățenii. Azi ar fi de învățat așa ceva.
Adevărurile de mai sus pot fi ușor convertite în reguli. Ele sunt regulile a căror respectare poate asigura pacea durabilă în Europa actuală. Mai ales că, din jurul anului 2010, ne aflăm la o nouă cotitură a istoriei mondiale, în care se contrapune tot mai mult în Europa cetățenia democratică față de plutocrație și birocrație și suveranitatea față de dependențe. O reafirmare a democrației receptive la vocea fiecărui cetățean poate fi pacificatoare, iar reasumarea suveranității naționale creează șanse de pace.
Cum bine spunea ministrul de externe slovac, orice țară din conflictul actual din Europa ar putea profita de condiții de dezvoltare revenind la pace. Aș adăuga că printr-o astfel de revenire s-ar putea regla chestiunile istorice rămase în urma celui de Al Doilea Război Mondial. Nicio țară nu s-ar îndatora peste puteri pentru militarizare. Nu s-ar crea noi forțe armate ce ar putea periclita alte state europene în viitor. Fiecare stat s-ar putea democratiza și ar putea beneficia de cooperarea fără ideologii și restricții. Reconstrucția țărilor ar putea lua avânt, iar cei cu inițiativă și competitivi ar putea folosi de pe acum ocazia. (Din volumul A.Marga, Reconstrucția Europei, în curs de publicare)