Uniunea Europeană va trebui să investească anual minimum 800 de miliarde de euro, pentru a nu deveni irelevantă. Nu este neapărat o chestiune de viață și de moarte, ci o alegerea între menținerea relevanței economice și strategice sau intrarea într-o lungă și lentă agonie. Așa și-a sumarizat fostul președinte al Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, raportul privind viitorul competitivității UE care i-a fost solicitat de președinta Ursula von der Leyen, în 2023. Actuala Comisie va trebui să decidă ce și cât va aplica din recomandările lui Mario Draghi. Relevanța raportului s-a mai redus față de momentul în care a fost comandat, pentru că atunci se considera că Mario Draghi poate noul președinte al Comisiei Europene, însă susținerea lui Emmanuel Macron a valorat mult mai puțin după înfrângerea la alegerile europarlamentare și haosul politic pe care l-a creat în Franța.
”Pentru prima data de la Războiul Rece, trebuie să ne temem cu adevărat pentru viitorul nostru”, a spus Draghi. ”Dacă Europă nu devine mai productivă, vom fi nevoiți să alegem. Nu vom mai putea deveni, simultan, lideri în noi tehnologii, un far călăuzitor al responsabilității climatice, un jucător independent pe arena globală. Nu vom putea să ne mai finanțăm modelul social. Va trebui să ne reducem unele ambiții, poate chiar pe toate”, a avertizat Draghi.
Soluția sa constă în investiții anuale de 800 de miliarde de euro, pe termen lung. Este suficient de amintit că actualul plan de recuperare post-pandemie (Next Generation EU) este finanțat cu 750 de miliarde de euro, însă pe durata unui ciclu bugetar UE (2021-2027). Apoi, trebuie amintit cât de greu au căzut de acord liderii UE să finanțeze acest program, cât de greu a fost înduplecată Germania să accepte emiterea de obligațiuni europene comune pentru a strânge un fond de puțin peste 100 de miliarde de euro pe an. Și să mai amintim și șocul pandemiei care a catalizat acest proiect. De data aceasta, Mario Draghi vorbește despre o sumă anuală de opt ori mai mare, despre o durată mai mare. Efortul propus de Draghi înseamnă 5% din PIB, în condițiile în care Planul Marshall a fost un efort pe durata mai mică și a însemnat 3% din PIB, iar cei 3% erau primiți din PIB-ul SUA.
Raportul Draghi arată că UE a avut o creșțere economică tot mai slabă decât SUA vreme de două decenii, asta în primul rând din cauza stagnării productivității. Germania a fost luată în colimator de Draghi, cea mai mare putere economică europeană rămânând puțin digitalizată în comparație cu China și SUA, având costuri mari ale pentru energie și pierzând grav la capitolul competitivitate. Raportul arată că pierderea competitivității de către Europa de datorează dependenței energetice de Rusia, lipsei materiilor prime, lipsei unei strategii de apărare (care să nu depindă integral de strategia Statelor Unite) și incapacitatea industriei tech și a industriei militare din UE de a pune bazele unei economii de scară, în care creșterea producției să ducă la o reducere a costurilor per unitate produsă.
Una dintre soluțiile lui Draghi este rescrierea regulilor concurenței în UE, pentru a favoriza apariția unor mari conglomerate formate din ”campionii naționali” ai marilor puteri europene, care să devină ”campioni europeni”, singurele structuri corporatiste care ar putea face față concurenței cu China și SUA. Draghi arată că organismele UE care verifică și aprobă fuziunile ar trebui să ia în calcul efectele „inovatoare” ale anumitor fuziuni. Cu alte cuvinte, UE ar trebui să închidă ochii la încălcarea principiilor concurenței, peștii mari ar trebui să-i poată înghiți oricum pe cei mici, pentru ca UE să poată concura cu China și SUA.
Fuziunile importante ar putea veni în industria apărării, acolo unde raportul Draghi cere finanțări masive pentru cercetare și dezvoltare pentru drone, rachete hipersonice, arme cu inteligență artificială, apărare spațială. Raportul pune accent și pe achiziția în comun de armament de către țările UE, așa cum s-a întâmplat în cazul vaccinurilor, dar cu favorizarea companiilor europene.
Asta i-a făcut pe unii analiști să spună că planul Draghi dorește o tranziție a UE de la un capitalism de piață la un capitalism de stat axat pe securitate și apărare.
Raportul vorbește și despre marea piedică în calea competitivității UE care este în acest moment obiectivul zero emisii nete de carbon. Prețurile energiei în UE sunt de 2,5 ori mai mari decât în SUA sau decât în China, țări care nu au obiective de mediu draconice precum UE. Pentru aceasta din urmă problemă, Draghi propune un plan comun al statelor și industriilor din UE pentru creșterea competitivității și decarbonizare. Mai toți analiștii consideră că un asemenea plan este aproape imposibil. Ar însemna mii de miliarde de euro – doar industria chimică și siderurgică din UE ar avea nevoie de 500 de miliarde de dolari în următorii 15 ani pentru a se decarboniza. Iar investițiile în transport ar trebui să ajungă la 100 de miliarde de euro anual, până în 2050.
Apoi, soluția lui Draghi presupune injecții financiare uriașe, asigurate și prin îndatorare comună la nivelul UE. Iar toate acestea ar trebui să se întâmple într-o Uniune Europeana în care relaxarea fiscală post-pandemie se va încheia în 2026, la fel și subțirele plan Next Generation EU. Din acel moment, UE nu va mai accepta îndatorări.
Dar cine va plăti pentru toate acestea sau măcar pentru acea parte a planului pe care Ursula von der Leyen va considera că o poate aplica?
Planul lui Mario Draghi sugerează că sectorul privat din UE trebuie să investească. Analiștii spun că, dacă sectorul privat ar fi văzut un beneficiu, ar fi investit deja în proiecte europene. Varianta rămasă pentru eurocrați este să oblige sectorul privat să investească, inclusiv acordând subsidii, așa cum se întâmplă acum în SUA cu Legea pentru Reducerea Inflației. Cât privește contribuția sectorului public, investițiile ar trebui să vină fie dintr-o nouă taxă europeană, fie din împrumuturi comune, din obligațiuni emise în numele tuturor statelor.
Însă Germania, alături de alte puteri economice nord-europene, în special Olanda a fost țara care s-a opus acestor obligațiuni comune, neacceptându-le decât temporar și în situația excepțională a pandemiei. Iar răspunsul Germaniei a venit înainte să se usuce cerneala pe raportul lui Mario Draghi. ”A ne împrumuta împreună nu ne va rezolva problemele structurale”, a declarat ministrul german de Finanțe, liberalul Christian Lindner.
În acest moment, lupta ideilor se duce între Germania, o țară care seamănă cu Volkswagen, care își închide fabricile după peste 80 de ani, și un tehnocrat care visează la capitalism de stat orientat pe armament. Având în vedere reacția germană și rapiditatea cu care a venit, având apoi în vedere și efortul financiar uriaș pe termen lung, și sarcina aproape imposibilă de a alinia o mulțime de țări și interese în spatele unui proiect, dar și probabilitatea relativ redusă că va exista cerere (în UE și la nivel global) pentru tot ceea ce Europa își va propune să producă, este foarte probabil ca multe din țările UE să treacă mai degrabă în barca Germaniei.
Însă asta nu înseamnă că planul Draghi nu ar putea ajunge să fie aplicat. Ultimii ani au arătat că o mare criză duce la revoluții, fie ele și de scurta durată, în UE. De data aceasta vorbim despre investiții la o scară mult peste cea a Planului Marshall, asta însemnând că ar fi necesară o criză globală care să ducă la o reacție pe lângă care pandemia covid să pară o joacă. Să fie o nouă pandemie? Planul lui Mario Draghi nu vorbește despre dezvoltarea grabnică a industriei farmaceutice; el vorbește mai mult despre investiții în armament.