În mod real, frica şi laşitatea nu ne favorizează în vreun fel nici măcar în viaţa pe care o trăim în paradigma ei terestră, nici ca inteligenţă socială şi nici în componenta spirituală a acestei vieţi.
Dacă avem în vedere concepţia eternităţii sufletelor noastre, cu atât mai puţin. Fără a detalia. Este adevărat că viaţa pământeană pare a fi influenţată, în schimb, de minciună, însă şi acest lucru este adevărat numai la un nivel primar, rudimentar, incompatibil cu pretenţia spiritualităţii din Biserica noastră. În dubla condiţie a acesteia şi în multitudinea raţiunilor ei de existenţă, nu are cum să poată fi tolerat, nici din afară şi, mai ales, nici din interior, ca normalitate, acel tip de promiscuitate.
Fireşte, homosexualitatea este o realitate indubitabilă a vieţii, însă a fost mereu şi va rămâne o anormalitate, un accident al fiinţei umane, o eroare, un abuz al puterii, un gest reflex când această putere este pervertită de natura pervertită a omului. În acest caz, nu este vorba de un păcat al firii noastre umane. În plus, practica respectivă este lipsită tocmai de orice fundament existenţial. Ea nu este o exagerare, o accentuare a unei patimi naturale, o cădere, ci este un dereglaj flagrant al naturii umane, deci un lucru cu totul nenatural, indiferent de eforturile care se fac acum pentru ca aceşti indivizi să fie integraţi societăţii, să nu mai stea ascunşi, să li se ofere aparenţa unei vieţi normale. Nu există nici o raţiune prin care Biserica să-i transforme pe aceşti marginali ai societăţii în personaje centrale ale cultului ortodox. Cu toate disponibilităţile noastre ecumenice, nu putem trece peste chiar Dumnezeul căruia ne închinăm.
Da, ei vor exista mereu şi sunt prezenţi aşa cum este prezent orice rău în mijlocul sau în afara binelului. Nu are sens să explic de fiecare dată oricărui cititor derutat de starea vremii de ce îi va fi imposibil Bisericii să normalizeze practica patrupedă. Ok, că există în interiorul ei aceste personaje e una, dar că se realizează structuri de putere în baza acestui deja „avans tehnologic” e alta… În laşitatea românească şi în universala modernitate dezaxată, forţa sanitară a Bisericii dispare încet tocmai în feluritele moduri de a tăcea, de a fugi şi de a ne preface continuu că nu ştim despre tot felul de situaţii. Şi chiar aceste aspecte dau senzaţia normalizării respectivelor practici, cu riscul (nu m-am ferit câtuşi de puţin de acest lingam) de a deveni deja o tradiţie.
De aici încolo, miza este enormă, iar tensiunea dintre conştinţa unora dintre noi şi gradul de tolerabilitate al altora, acceleraţie pe care practicienii o calcă la maximum, crează rupturi neameliorabile. Evident, înţeleg şi pot fi de acord că nu este nevoie ca într-un astfel de conflict să spunem tot ce ştim şi nici să dovedim cu chiar tot ce aveam.
Pe de altă parte, între homosexualii din Biserica noastră, cunosc cel puţin trei ierarhi (unul dintre aceştia fiind chiar abstinent) al căror raţionament nu a fost afectat de acest nărav al tinereţii (uneori, prefer respectiva periodizare), oameni care înţeleg foarte bine situaţia şi care sunt deplin conştienţi de marginea prăpastiei actuale, mai precis de locul în care a fost adusă Biserica. Prin păcat, tăcere, inconştienţă, laşitate şi necredinţă, în fond. În mod cât se poate de sincer, am încredere şi în capacitatea homosexualilor de a înţelege aceste lucruri. Există homosexuali practicanţi, care pot funcţiona într-o normalitate formală în societate, normalitate protejată de un sistem legislativ bazat pe toleranţă şi pe discriminare pozitivă. Evident, nu în ierarhia Bisericii. Acestea sunt nişte adevăruri certe, aşa cum tot un astfel de adevăr este faptul că, în majoritatea cazurilor, aceşti oameni sunt duşi cu pluta, plutind pe feluritele ape şi în feluritele feluri de tangaj.
În concluzie, sunt dispus să dau timp, dar nu mai mult decât limita superioară a unui post ortodox, perioadă în care chiar oameni din Biserică să înţeleagă măcar acum, în preajma marilor evenimente ale lumii, care, cu siguranţă, vor tinde să afecteze şi România, că Biserica nu poate intra în această rezistenţă naţională cu fetiţe fâstâcite sau obraznice şi cu căpriţe jucăuşe, cu sau fără mărgeluţe.
Va fi nevoie de bărbaţi, nu de caricaturi. Iar tema homosexualităţii din Biserică nu e este o dezbatere intelectuală, cu argumente pro şi contra, cu care să putem face simpozioane, comunicări ştiinţifice şi teme de licenţă sau prin care să îl tranzacţionăm pe Hristos – jertfa lui Dumnezeu pe cruce –, tranzacţionare care să ne conţină neputinţele şi fricile. Există o limită sub care nu se poate coborî. Nici măcar homosexualii din Biserică nu pot contrazice acest adevăr. Ura lor pentru această instituţie, care le-a creat o poziţie socială, care i-a ţinut ca pe nişte împăraţi, care le-a dat un rost vieţii, chiar în preajma lui Dumnezeu, nu o voi putea înţelege nici dacă aş coborî în cel mai negru abis al fiinţei umane. Măi, oamenilor, din Sodoma şi Gomora nu au rămas nici măcar ruinele… În schimb, cunosc arhierei care sunt născuţi pentru a fi pietre de hotar, în care văd tiparul bărbatului dârz, cu mize înalte, mărturisitor, arhierei care nu îşi pot lăsa vreodată Biserica terfelită, mai ales când începe să se şi vadă acest lucru, că de ştiut se ştia de mult… În primul rând, lor mă adresez în acest demers al meu, asumat susţinerii părintelui Ciprian Mega, care mărturiseşte extrem de delicat nebunia dură în care se găseşte Biserica noastră, acolo, în plan local. Apropo de asta, Preasfinţite Ioan Mihălţan, roagă-te lui Dumnezeu să coboare şi să alunge El, nu eu, iadul care a venit peste episcopia Preasfinţiei voastre! Atâta nedreptate aţi avut, încât aceasta e acum lumină lângă Hristos. Şi această lumină să fie peste parohia părintelui Ciprian!
Grija pentru turmă nu poate exista în nici un fel în afara Adevărului, nici măcar în afara celui scris cu literă mică, iar în laşitate nu poate exista exerciţiul responsabilităţii. Numai oamenilor obişnuiţi le este frică. Celor care îl au în tipar pe Hristos şi, totodată, mărturisesc acest tipar, nu. Şi numai oamenilor simpli le înţeleg frica, dar şi ei trebuie să ştie că frica e parte a minciunii în care există şi că nu poate exista justificare chiar pentru orice. Inclusiv eu funcţionez între cel puţin trei frici: de Dumnezeu, de diavol şi de Comisia de disciplină. Din acest motiv, le şi mărturisesc.