În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz „Ce am spus“ apărută la Mirador, Arad, 2019.
(113.) Proza românească după 1918
Anul 1918 a reprezentat uvertura apogeului izbânzilor diplomaţiei româneşti. (Din păcate, după acel moment solar, traseul n-a mai fost în urcare, pierzându-se o parte din ceea ce s-a câştigat atunci. Nici măcar România Mare nu mai e la fel de mare…) Este, aşadar, firesc să se omagieze acea izbândă istorică, doar că modul cum se sărbătoreşte 1 Decembrie 1918 coboară adesea în derizoriu, ajungându-se să se difuzeze până şi reclama unei farmacii „care vinde medicamente în cinstea Marii Uniri”, la fel cum se bifează acţiuni impuse, ca înainte de 1989.
Realist – şi nu festivist gen „Cântarea României” – cel mai potrivit a se aniversa anul 1918 este prezentarea unui bilanţ pe sectoarele vieţii în cei 100 de ani care au trecut. Colocviul de la Alba Iulia merge pe linia de normalitate, propunându-şi să analizeze proza românească a acestui secol de literatură.
Aşadar, dacă e să facem un bilanţ pentru proza celor o sută de ani trecuţi de la 1 Decembrie 1918, putem porni de la o anchetă a revistei APOSTROF: „În toamna anului 1918, doi tineri studenţi români, care aveau să devină mari filosofi – Lucian Blaga şi D.D. Roşca – intuind că sfârşitul războiului va duce la formarea României Mari, şi-au făgăduit, ca proiect de viitor, să acţioneze pentru sincronizarea culturii româneşti cu marea cultură europeană şi pentru transformarea ei în cultură de valoare universală. Putem considera că ei vorbeau în numele sentimentului şi atitudinii generaţiei lor de vârstă şi creaţie.
Astăzi, după o sută de ani de la proiectul sincronist şi universalist al celor doi filosofi, putem să facem bilanţul şi să evaluăm dimensiunea şi starea culturii noastre. Ce credeţi că s-a realizat din proiectul celor doi filosofi? Ce nu s-a realizat din această făgăduială măreaţă – şi de ce? Mai suntem astăzi o cultură mică?”
Aş vrea să completez textul cu care am răspuns anchetei din revista Apostrof:
Simplul fapt că se pun aceste întrebări – şi nu numai în Ancheta Apostrof – denotă un început de trezire din tabu-urile închistatului nostru festivism.
- Din proiectul celor doi filosofi s-a realizat o cunoaştere mai largă a modelelor şi tendinţelor din cultura universală. Cu întârziere, măcar parţial, dar s-a realizat. Ceea ce nu este puţin lucru! Bogăţia apariţiilor editoriale, internetul, libera circulaţie ne-a făcut şi pe noi receptori a ceea ce se creează, a ceea ce se caută în lume. Ceea ce nu este puţin lucru, doar că, pe lângă o multiculturalitate activă, există şi o multiculturalitate pasivă. Deocamdată, nu prin ceea ce am putea oferi noi, ci prin ceea ce oferim noi, în ciuda entuziasmului din relatările de acasă, nu am devenit participanţi reali la proiectul universalist sperat. Reuşitele – câte sunt – ţin de miracolul unor iniţiative private.
- Ceea ce nu s-a realizat din speranţele celor doi este participarea activă la concertul universal. Noi am rămas, aşa cum am spus, doar în locurile rezervate publicului. Pentru a deveni participanţi activi, penetrarea dintr-o parte în cealaltă are nevoie de anumite condiţii (pe care le voi detalia la punctul →7).
- Da, astăzi mai suntem priviţi ca reprezentanţi ai unei culturi exotice. Suntem repetenţi la mesologie[1], motivele sunt cele expuse puţin mai sus, iar consecinţele ne arată unde ne aflăm cu adevărat. Din imitaţii nu se poate ieşi din pluton, iar când se merge doar pe tradiţii, oricât de strălucite, pe cumetrii şi pe evitarea stricării jocurilor impuse de orgoliile momentului, totul se reduce doar la aplauzele care se aud… numai acasă.
Eu, debutând în anul 1969, am intrat în literatură la jumătatea intervalului analizat. Ceea ce ştiu din experienţa acelor aproape 50 de ani, pot completa doar cu ceea ce am cunoscut indirect (prin lecturi, şcoală şi interpretări) pentru perioada anterioară. Dar nu numai ceea ce am învăţat în şcoală şi facultate s-a schimbat în percepţia actuală, dar şi multe nume şi opere obligatorii pentru atunci, au dispărut astăzi în uitare. La fel şi interpretările.
În legătură cu proiectul sincronist şi universalist sperat de cei doi filosofi, adică impunerea culturii (în cazul nostru, prozei) româneşti în concertul global, voi spune că relaţia dintre cultura naţională şi multiculturalitate depinde de mai mulţi factori şi nu se poate întâmpla în lipsa lor, aşa cum am arătat într-un articol din Punctul critic[2]. În cele ce urmează, voi desluşi cum se pliază proza românească a ultimului veac la aceşti factori:
→1. Cultura nu este una singură, doar multiculturalitatea pentru o anumită etapă a devenirii este una singură. (Aceasta include cunoştinţe şi deprinderi privind funcţionarea sistemului politic, sentimente pozitive şi negative faţă de acestea şi judecăţi de valoare privind sistemul[3]. Multiculturalitatea depinde, aşadar, de o anumită cultură politică învăţată (sau nu), acceptată (sau nu), impusă (sau nu) a diferitelor comunităţi distincte.
Proza românească, la fel ca şi cultura românească, intra după primul război mondial de sub influenţa preponderent franceză (în Vechiul Regat) şi cea preponderent germană (în Transilvania) în faza accesării unor surse mult mai variate. „Anumita cultură politică învăţată” a fost lovită de ingerinţele naţionaliste în perioada de dinaintea celui de Al Doilea Război Mondial şi de cele sovietice impuse, după cel de Al Doilea Război Mondial. (Cu precizarea că editura Cartea Rusă a devenit o şansă, o şcoală extrem de benefică pentru prozatori.) Odată cu pătrunderea masivă a limbii engleze în viaţa cotidiană de după 1989, receptarea şi influenţele au devenit mult mai diverse.
→2. Singură, limba comună nu este suficientă pentru a se putea vorbi de multiculturalitate. (S-a spus că până la mitul celebrei edificări neizbutite a Turnului lui Babel, nedespărţite de graiurile diverse, nici culturile să nu fi fost diferite. Asta deşi, ulterior, s-a dovedit că nici esperanto n-a reuşit să unească iarăşi culturile primordiale, aşa cum nici „Noul esperanto” – limba engleză – nu izbuteşte, în plin proces de globalizare, să anuleze particularităţile izvorâte nici din tradiţiile şi nici din prezentul locurilor.)
→3. Nici singură limba comună nu duce la multiculturalitate, nici simpla cunoaştere a culturii universale, oricât de minuţios asimilată, nu duce la multiculturalitate. Aceasta, multiculturalitatea, înseamnă mult mai mult şi, în primul rând, o integrare – însă nu o asimilare! – o identificare în cadrul culturii universale. Care, în esenţă, trebuie nu numai cunoscută, ci şi acceptată. (Din păcate, istoria ne oferă multe – mult prea multe! – exemple de neacceptare a culturii celuilalt, neacceptare dusă până la dorinţa de anihilare a celuilalt.)
În cazul literaturii, ca şi al artei în general, exemplele de neacceptare în cadrul aceleiaşi culturi sunt la ordinea zilei. Din păcate, la noi, chiar şi fără o anume presiune politică, neacceptarea a dus şi duce la grave erori pe scările de valori. Dovadă că multe opere plasate la un moment-dat în vârf dispar cu totul puţini ani mai târziu, de obicei după ce dispare autorul. Dovadă că nu opera a fost cea care s-a impus, ci persoana. Tendinţă – vai! – foarte actuală şi astăzi.
→4. Abia începând cu permeabilitatea graniţelor de tot felul, putem vorbi despre globalizare şi în cultură. Iar progresele extraordinare ale tehnicii, micşorând drastic distanţele – de la suprimarea lor prin mijloacele de transport tot mai rapide şi prin internet – chiar impun multiculturalitatea. (Aşa că astăzi problema depinde de calitatea ofertei, dar şi de managementul ei, de voinţa politică şi de faptul că doar într-o lume cu un nivel apropiat de percepţie etică intervine şi înţelegerea comună a scărilor de valori, a binelui, a frumosului, a succesului[4]. Abia de aici încolo putem vorbi despre o cultură naţională integrată în cultura internaţională.
Din nou, aceeaşi problemă: nu opera, ci autorul este cel ce se impune. De aici, de prea multe ori, o calitate profund discutabilă a ofertei cu care ieşim în lume. Numeroasele premii date reciproc între membrii aceluiaşi grup maschează ignorarea criteriilor estetice şi, ca o consecinţă firească, împiedică pătrunderea unor valori autentice în circuitul global. Cunoscutele atacuri din interior împotriva unor candidaţi la recunoaşterea internaţională ţin de maleficele ingerinţe nu doar politice.
→5. Astăzi, mai mult decât autorităţile, doar nivelul de înţelegere mai poate întârzia globalizarea vieţii spirituale. (Abia după ce am convenit că multiculturalitatea este posibilă doar când constrângerile antiglobaliste ale naţionalismului agresiv sunt îndepărtate, când nivelul de percepţie a realităţii devine compatibil între diferitele naţiuni[5], putem vorbi despre un multiculturalism real şi la suprafaţă. La suprafaţă, întrucât şi în regimurile totalitare, în condiţiile mijloacelor de comunicare moderne, ideile, scrierile, noutăţile, viaţa însăşi se strecoară pe deasupra graniţelor. Şi acolo unde, de pildă, internetul este limitat sau chiar interzis, apar întotdeauna fisuri în carapacea conservator tradiţională, fisuri prin care se strecoară achiziţii recente ale culturii.)
Preponderenţa în apreciere a omului (autorului) şi nu a operei face ca proza românească să nu fie cunoscută „afară” decât prin relaţii personale şi nu printr-o politică coerentă oficială bazată pe o scară reală de valori, scară reală de valori care la noi n-a fost şi nu este niciodată acceptată.
→6. Multiculturalismul are şanse de a se manifesta în mod real numai dacă această contaminare emoţională precizată încă de Lev Tolstoi se produce plecând din reşedinţa creatorului şi ajungând nealterată în locuinţele receptorilor din cât mai multe şi mai variate unităţi administrative. (Beneficiile sunt uriaşe. Graniţele cad, indivizii ajung să se cunoască între ei, naţiunile să gândească într-un mod comprehensibil. Mai mult decât atât: multiculturalitatea naşte nu numai cunoaştere reciprocă, ci şi acceptarea celuilalt, apropiere binevoitoare, empatie – nu şi identificare!).
O şansă într-adevăr: simpozioanele internaţionale, târgurile de carte, vizitele reciproce în condiţiile liberei circulaţii a persoanelor, antologiile ca antecamere a ediţiilor de autor pot impune o operă. Lipsesc, deocamdată, încurajarea meseriei de traducător (mai ales a traducătorilor din limba română într-o altă limbă) şi instituţia agenţilor literari dispuşi să promoveze literatura română.
→7. Însă penetrarea dintr-o parte în cealaltă are nevoie de anumite condiţii: în primul rând cunoaşterea codului de comunicare (cunoaşterea şi înţelegerea similară a mesajelor, a vehiculului lingvistic în cazul scrierilor); tot în primul rând, condiţii compatibile ale nivelului de educaţie (civică, etică, estetică, informaţională); tot în primul rând, libertăţile de informare şi de proprie expresie; şi nu în ultimul rând, transportatorii (traducătorii, criticii specializaţi, agenţii literari şi agenţii celorlalţi creatori autori şi interpreţi), „intermediarii”, cum îi numeşte van Tieghem. „Printre modalităţile schimburilor literare dintre două naţiuni, trebuie să plasăm la loc de frunte intermediarii, care au uşurat difuzarea într-o ţară şi adoptarea de către o literatură a unor lucrări, idei şi forme aparţinând unei literaturi străine. Putem denumi acest gen de studii mesologie”. (Printre aceşti intermediari, van Tieghem delimitează indivizii, mediile sociale, saloanele literare, textele de critică, ziarele şi revistele, traducerile şi traducătorii şi le analizează contribuţia[6]. La noi, o parte dintre „intermediari” există, însă lipsesc două categorii, poate cele mai importante, deşi neamintite de van Tieghem: este vorba despre criteriile exportului de cultură românească şi despre agentul specializat (literar, muzical etc.). Fără aceşti doi „intermediari”, cultura română se păstrează tot la nivelul unei multiculturalităţi pasive, întrucât ceea ce exportăm noi din punct de vedere cultural încă se mai bazează pe ierarhii aberante, pe interese de grup, pe un program cultural al instituţiilor oficiale specializate moştenit din arhaicul nostru balcanism. Spre deosebire de munca agenţilor interesaţi de câştigul venit din cerere, tehnocraţii sunt interesaţi de relaţii personale, neaducătoare de câştig nici material şi nici de prestigiu. Pe lângă aceste vechi năravuri cvasioficiale, adevăratele succese – cele reale – repet că nu se realizează la noi decât prin relaţii personale. Astfel, astăzi, România nu are încă nici pe departe un prestigiu suficient pentru a putea impune singură un nume. Şi oficialii nici nu ştiu cum să procedeze şi nici nu par interesaţi de acest lucru.
→8. Multiculturalitate pasivă şi multiculturalitate activă.
- Şi prima dintre ele reprezintă un mare câştig: ea dovedeşte că populaţia receptoare a devenit aptă de a înţelege şi de a se desfăta cu marile realizări ale lumii culturale, că este în stare să şi le însuşească, că a învăţat să gândească în spiritul cel mai înaintat al contemporaneităţii. Toate acestea nu reprezintă puţin lucru, însă nu constituie decât un pas, o primă etapă. Pentru a se integra activ în cultura lumii, este nevoie de un schimb de valori artistice validate şi într-o parte şi în cealaltă. Or, exportul de cultură românească prin instituţiile specializate ale statului suferă, deocamdată, de aceeaşi lipsă de criterii ca mai toate priorităţile şi ierarhiile statuate la noi. Puternic subiectivă, coruptă, subliniat tributară găştilor, nu arareori politizată, oferta oficială în general rămâne cel mai des primită politicos şi… atât. Cum, aşa cum am spus, ceea ce s-a reuşit în acest domeniu a pornit prin relaţiile personale ale oamenilor de cultură, lucru ce nu poate compensa decât în mică parte politica culturală externă oficială a statului. Voi da un singur exemplu de maxim subiectivism în propunerile noastre de export cultural. Ca să nu fiu acuzat de părtinire, voi oferi situaţia propunerilor româneşti pentru premiul Nobel din 1920. Imediat după război, ţările şi-au format structuri complicate de desemnare a candidaţilor. Pentru literatură, Anglia l-a propus pe H.G.Wells; Germania pe Rainer Maria Rilke; Austria pe Franz Werfel; americanii pe Upton Sinclair, norvegienii pe Knut Hamsum, ruşii ex aequo pe Merejkovski, Gorki şi Korolenko etc. România pe… Alexandru Dominic (ca poet) şi Gala Galaction (prozator). Mai ştiţi ceva despre A. Dominic? Probabil că nu: nici că, după un debut literar considerat promiţător, a dispărut într-o bandă de infractori din occident. În schimb, scriitori români cu şanse reale în „competiţia Nobel” au fost, în cei 100 de ani, „săpaţi” din interior.
- Un al doilea motiv pentru care cultura română nu este cunoscută suficient – în ciuda abordării festiviste în presă a fiecărei ieşiri în lume a unui eveniment (atunci când mass-media găseşte spaţiu şi pentru el…) – este că, dacă instituţiile specializate ale statului au rămas la mentalităţile de dinainte de `89, nici iniţiativa privată nu este pe măsura valorilor ce ar trebui promovate. Lipsa unor agenţi literari interesaţi să câştige bani de pe urma scrierilor autorilor români, aşa cum impresarii fac averi de pe urma sportivilor, în special a fotbaliştilor, reprezintă un imens handicap pentru penetrarea reală în lume a literaturii de calitate din România. (Care totuşi există!) Agentul cultural este direct interesat – prin cota parte din câştig ce-i revine din contract – să promoveze ceea ce este acceptat şi validat pe piaţa de artă. El preia de pe umerii autorilor managementul şi marketingul, la care cei mai mulţi artişti nu se pricep. Avantajele sunt nu numai reciproce, dar vin şi în sprijinul deschiderii uşilor pentru întreaga cultură naţională spre universalitate. Interesul direct rezultat din posibilitatea de câştig a agenţilor exclude exportul de valori culturale pe bază de cumetrii. (Acestea se dovedesc mereu că nu aduc bani nimănui.)
Într-o măsură copleşitoare, nici soluţia emigrării autorilor nu a dus la succese palpabile. (Cu excepţiile care pot fi numărate pe degetele unei singure mâini, triumful aplaudat de acasă nu se aude decât tot acasă.)
Ar mai fi de adăugat şi:
→9. Multiculturalitatea se naşte din convieţuirea indivizilor de diferite origini şi nu din structurile suprastatale.
Un pericol încă prezent îl constituie aşa-numita „cultură oficială”. Aceasta opune, de multe ori, cultura naţională culturii universale. Pentru ca proiectul sincronist şi universalist gândit de Lucian Blaga şi D.D. Roşca să devină realitate, trebuie ţinut cont că întotdeauna cultura universală are nevoie de un climat politic permisiv, de mijloacele tehnice necesare transmiterii valorilor, de respectarea evoluţiilor istorice, de relaţiile geografice, de o bază educaţională suficient de largă. Şi, nu în ultimul rând, arta propune mereu noutăţi pentru care nu numai specialistul trebuie să fie pregătit, ci şi o cât mai mare masă dintre receptori.
→10. Multiculturalitatea nu se constituie decât după legile hazardului, hazardul dictând valorile şi etica vremurilor.
„O civilizaţie este, în acelaşi timp, permanenţă şi mişcare. Prezentă într-un spaţiu, ea se menţine acolo, se agaţă de el timp de secole. Dar, în acelaşi timp, ea acceptă anumite bunuri pe care i le propun civilizaţiile vecine sau îndepărtate şi difuzează propriile bunuri în afara ei. Imitaţia, contagiunea acţionează în aceeaşi măsură cu anumite tentaţii interne, împotriva habitudinii, a lucrului făcut dinainte, ştiut dinainte[7].”
În acest spirit, influenţele culturale cunosc o dezvoltare dinamică. Multiculturalitatea, atunci când izbuteşte să adune culturile naţionale, se comportă asemenea oceanului în care se scurg fără încetare ploile, râurile şi fluviile: în veşnică mişcare, apa cea mare scoate la suprafaţă, după reguli impuse de o voinţă invizibilă, anumite vestigii din adâncuri, le lasă să se oglindească în soare şi le înghite din nou. Astfel sunt celebrate morala, faima şi capodoperele. Apoi oceanul scoate la iveală alte şi alte minuni, multe dintre cele vechi trebuind să le lase locul. Văzute din diferitele direcţii, toate primesc sensuri din experienţa şi din credinţa locurilor, sfârşind prin a se interfera. Când se întâmplă aşa, multiculturalitatea devine însăşi soarele în care se oglindesc morala, faima şi capodoperele. Până la absorbţia lor totală.
Voi încheia tot cu un citat din Lucian Blaga: „Matricea stilistică colaborează la definirea unui popor tot aşa de mult ca sângele şi graiul. Ea poate să crească sau să scadă, dar când se stinge, se stinge şi poporul. De luat aminte!”
Măcar după 100 de ani!
(Colocviul romanului românesc, Alba Iulia, octombrie 2018, în România literară, nr. 1, 11 ianuarie 2019)
[1] Din l. greacă, ce este la mijloc.
[2] Gheorghe Schwartz, Relaţia dintre cultura naţională şi multiculturalitate, Punctul critic, nr. 3 (25) 2018.
[3] Lain Mclean, coordonator, Oxford, Dicţionar de politică, Univers enciclopedic, Bucureşti, 2001, p.120.
[4] Aceste noţiuni nu rămân aceleaşi o dată şi pentru totdeauna nici în interiorul aceluiaşi grup, nici în interiorul aceleiaşi naţiuni. De pildă, frumosul: idealul feminin din evul mediu şi până astăzi s-a schimbat continuu – vezi tablourile castelanelor din ramele aurite de pe pereţii palatelor, portrete plătite pentru a fi retuşate după moda vremii, dar portrete ce astăzi nu mai îndeplinesc nici pe departe criteriile de frumuseţe. Până chiar şi ritualurile religioase, atât de conservatoare, nu sunt scutite de modificări, de exemplu prin introducerea de mijloace tehnice moderne în slujbe. Iar succesul în viaţă…: un VIP este recunoscut astăzi mult mai des din rândurile artiştilor decât din cele ale unor profesii liberale, din rândurile aceloraşi artişti care până nu de mult trebuiau să urce pe scările de serviciu, alături de lachei, pentru a cânta la recepţiile nobilimii. Istoria a modificat radical aprecierile. De pildă, „contrareforma i-a reintegrat pe artişti în societate; romantismul îi va scoate din nou în afara ei”. (Jean Gimpel, Despre artă şi artişti, Meridiane, Bucureşti, 1973. p. 101.)
[5] Între diferitele naţiuni şi nu doar între câteva elite, chiar dacă acele elite premerg şi preiau împreună idei ce schimbă lumea cu consecinţe şi asupra celorlalţi indivizi.
[6]Paul van Tieghem, Literatura comparată, Editura pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966, p. 132 ş. u.
[7] Fernand Braudel, Jocurile schimbului, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, pp. 246-7.