A se observa că nu am scris „cele mai bune filme ale anului”, deoarece oferta, per total, a fost deosebit de slabă.
Expresia „swing and a miss” (încercare și ratare) ar descrie cel mai bine tentativele anului 2024 de a „rupe” cinematografele sau – în ziua de azi, mai ales – serviciile de streaming, în frunte poziționându-se marele Francis Ford Coppola, care – deși a avut câteva filme în ultimii ani – nu a mai ieșit cu nimic în față de la ultima parte a trilogiei „Nașul” încoace, adică de peste 30 de ani. Grecul Yorgos Lanthimos e pe cai hollywoodieni mari, dar farmecul absurd al filmelor sale parcă a început să scârțâie, iar în rest, rețeta magică a ciorbelor reîncălzite funcționează de minune în continuare, uneori destul de bine (Denis Villeneuve este încă tot preocupat cu reinventarea francizei „Dune”, iar George Miller a prins din nou gustul „Mad Max”), alteori mai puțin bine (Todd Phillips a revenit degeaba cu „Joker” și Ridley Scott cam neinspirat cu „Gladiatorul”). Vestea bună e că filmele independente, ale unor regizori noi sau mai puțin cunoscuți, au avut astfel cale liberă spre afirmare. N-aș spune că au reușit să iasă cu ceva extraordinar în față, niciunul nu ar intra în clasamentul 100 sau 200 „Cele mai bune filme ale tuturor timpurilor”, dar merită atenție, în orice caz.
TOP 25 FILME 2024 – realizat de Tomck@t
Precizez că ar mai fi fost câteva filme despre care cred că ar fi schimbat ierarhia, primul exemplu fiind „Nosferatu” (regia: Robert Eggers), care va avea premiera în România, la Cinema City, abia în 3 ianuarie. Am mai pierdut, din păcate, două filme – cred eu, foarte bune – care au fost proiectate la Cinema Arta din Arad în cadrul „Les Films de Cannes à Arad” și anume „Grand Tour” (regia: Miguel Gomes) și „All We Imagine as Light” (regia: Payal Kapadia). În lipsa acestora, doar două filme am punctat cu 6 din 7 stele (adică „foarte bun”), unul singur cu 5 stele („bun”), trei cu 4,5 (între „destul de bun” și „bun”) și cinci cu 4 stele („destul de bun”). Ar fi ieșit astfel un Top 11, dar am vrut să forțez nota până la 25, până la cele mai proaste producții din „anul de glorie” 2024.
1. Bird (regia: Andrea Arnold)
Un fel de poezie de stradă – sau mai degrabă de suburbie – cu puternic și inconfundabil accent englez, ce ar fi destul de searbădă dacă n-ar primi o infuzie stranie, dar totuși captivantă, de realism magic. „Bird” este o tentativă păsărească de indie-post-punk cinematografic a actriței/regizoarei Andrea Arnold (cunoscută oarecum pentru scurtmetrajul „Wasp” din 2005 și drama „Fish Tank” din 2009) despre ieșirea la suprafață a diferențelor generaționale, cu actorul Barry Keoghan în ciudatul rol de tată tânăr semirebel și semiresponsabil și cu actorul german Franz Rogowski, apariția debil-bizară a filmului care face însă, cu adevărat, diferența. În rol principal este debutanta Nykiya Adams, în vârstă de doar 12 ani, despre care s-ar putea să mai auzim pe viitor. Nu se putea fără trupa Fontaines D.C. pe coloana sonoră (piesa „Bug” – pe care o găsiți și în Special New Music TOP 100 – BEST OF 2024 – fiind scrisă special pentru acest film) și, desigur, fără Sleaford Mods, solistul Jason Williamson având chiar o apariție scurtă în film.
2. The Order (regia: Justin Kurzel)
Curioasa mustață a lui Jude Law devine rapid un element autentic în acest film surprinzător de bine regizat de nou-venitul Justin Kurzel, cu o inspirație destul de clară din „Heat”-ul lui Michael Mann din ’95 (cu Al Pacino și Robert De Niro). Dincolo de șarmul și prestația actoricească remarcabilă ale lui Jude Law, precum și interpretarea intrigantă a antagonistului jucat de Nicholas Hoult, tema tensionată a filmului provine din fapte reale de prin anii ’80 și anume despre gruparea infracțională antisemită și neonazistă „Aryan Nations” care, deși a fost cvasi-destructurată de FBI, există în continuare și reprezintă o reală amenințare, o problemă de siguranță națională în primul rând în SUA, dar (ca o ideologie fascistă) inclusiv în lumea largă și nebună a zilelor noastre, în care diferitele forme ale extremismului tind să prindă din nou, alarmant, aripi machiavelici.
3. Challengers (regia: Luca Guadagnino)
Pentru mine, cel puțin, apariția pe podium a acestui film este o surpriză, deoarece nu mă pot declara un fan al tenisului și nici al filmelor despre triunghiuri amoroase. Nici regizorul Luca Guadagnino nu-mi spune multe, știu doar de filmul „Call Me by Your Name”, însă fără să-l fi văzut. Zendaya – „prințesa” Gen-Z și sex-simbolul feminin în devenire este, în schimb, o atracție și o garanție suficient de puternică pentru succesul filmului, și nu degeaba: actrița nu joacă deloc rău, rolul este parcă creat special pentru ea, iar cei doi flăcăi tenismeni, Mike Faist și Josh O’Connor (alegeri foarte bune pentru aceste roluri), mișună convingător și obsesiv-simpatic în jurul ei ca niște albinuțe devotate reginei din stup. Construcția ritmică a scenariului mi s-a părut cea mai ingenioasă „manevră” a filmului, cu un soundtrack house-ish (semnat de Trent Reznor și Atticus Ross) în primă instanță deplasat, dar în cele din urmă, cum s-ar spune, spot on. Punct ochit, punct lovit din toate punctele de vedere. Până și sportul alb devine palpitant pentru un nepasionat în domeniu ca mine, cu ajutorul unor jocuri și mișcări interesante ale camerelor video.
4. The Seed of the Sacred Fig (regia: Mohammad Rasoulof)
Titlul este o metaforă, cu indicii clare încă de la începutul filmului. Smochinul sacru (sau Ficus religiosa) este un arbore cățărător care sugrumă efectiv copacul-gazdă, aidoma corupției într-un regim totalitar, dar și fanatismului religios care poate transforma până și un tată iubitor într-un monstru dement, respectiv un avocat cinstit într-un avocat al Diavolului în numele lui Allah. Filmul iranianului Mohammad Rasoulof este o dramă familială și totodată un political statement, un apel la rațiune și democrație într-o țară opresivă, incapabilă să renunțe la cutumele religioase stricte și absurde. Mărul discordiei în familia protagonistului este un pistol de serviciu, însă nucleul acțiunii pornește, de fapt, de la protestele sângeroase de stradă, prezentate în „The Seed of the Sacred Fig” prin filmări reale din timpul mișcării „Femei, viață, libertate”, izbucnită după ce o fată de 22 de ani a murit, în 2022, într-o secție de poliție, fiind arestată pentru purtarea necorespunzătoare a hijabului.
5. Anul Nou care n-a fost (regia: Bogdan Mureșanu)
Din ciclul „dacă filmul românesc nu e despre comunism, n-are valoare”, filmul „Anul Nou care n-a fost” n-ar fi cu nimic ieșit din comun dacă, în mod ironic (și trist), din pură întâmplare, n-ar fi nimerit momentul. La 35 ani distanță de Revoluție, mulți ar fi de părere că suntem din nou în pragul unei noi cotituri istorice, în care mirosul de petardă a schimbării plutește în aer. Chiar dacă nu s-a anulat nici Revelionul și nici Crăciunul, spiritul sărbătorilor a fost puternic eclipsat în această iarnă de alegerile prezidențiale anulate de CCR, iar amenințarea aparentă dar iminentă a schimbării – pentru mulți – nu este un orizont întocmai îmbucurător, deoarece cu ascensiunea euroscepticismului din ultimul timp, ne paște, parcă, o Revoluție inversă, o reîntoarcere în comunism în uralele boborului. În fine, filmul nu este atât de multilateral dezvoltat cu astfel de mesaje subliminale, este doar o poveste bazată pe fapte reale cu mai multe personaje mai mult sau mai puțin decepționate de regimul (dintr-odată) pe cale de dispariție al lu’ Nea Nicu. Filmul planează în mare parte plictisit, aproape leșinat, până la o anumită scrisoare trimisă lui Moș Crăciun, ca la final să izbucnească ceremonios cu debutul Revoluției în Capitală, rescriind de dragul artei, puțin forțat (și, totuși, plauzibil), istoria.
6. Anora (regia: Sean Baker)
După simpatica și dramatica poveste de cartier de la marginea Disneyland-ului în filmul „The Florida Project”, noul film al lui Sean Baker vine ca o surpriză îndrăzneață, o aventurare mai adâncă în Visul American contemporan, în care scenele de sex par a fi singurele mize și totodată Jackpotul cinematografic. Este un film vioi și distractiv, în ciuda faptului că este o caricaturizare, respectiv o critică cam slabă a consumerismului și a capitalismului la modul general și a pruncilor de bani gata în mod expres – în cazul în care acesta ar fi fost scopul. Nu mi-e clar, de fapt, dacă există vreun mesaj real al filmului. Și, parcă, nici nu e nevoie. „Anora” este un amalgam fericit între un film indie și unul mainstream, care reușește să iasă în evidență printr-o flamboianță aproximativ originală.
7. I Saw the TV Glow (regia: Jane Schoenbrun)
De departe, cea mai bizară – și în același timp interesantă – intrare în acest clasament. „I Saw the TV Glow” este, în definitiv, un horror psihologic infantil, fără a fi horror în adevăratul sens al cuvântului și fără să aibă o vagă urmă de substrat psihologic credibil, dar farmecul producției Gen-Z-style constă în faptul că nici nu încearcă să iasă din propria ei bulă superficială, în care strălucește cu o autosuficiență opacă. Atmosfera filmului dă spre un amalgam de Powerpuff Girls, Twin Peaks și Euphoria, un softcore „Videodrome” și un nostalgia-porn de tip „Farmece” (serialul ăla cu trei vrăjitoare), cu referințe ludice la absurditatea francizelor actuale cu supereroi. Serialul fictiv „The Pink Opaque” este o pastișă retro în mod deliberat ieftină, ca o critică suavă la adresa celor care confundă realitatea cu lumea imaginară de după ecran. Întregul film pare o glumă, dar una absurd de agreabilă.
8. Megalopolis (regia: Francis Ford Coppola)
Francis Ford Coppola a încercat, parcă, să includă absolut tot ce se poate și nu se poate în acest film. Utopii, distopii, legende, drame, romanțe, musical, circ, gladiatori, eroi și antieroi, Star Wars (da, la un moment dat apare o semi-sabie laser, fără niciun rost), Cicero și Shakespeare, poezie, filosofie, comedie, tragedie, absurd, sexy-time și lacrimi, opulențe efemere și eterne și puteri paranormale de a opri timpul… nu e de mirare, astfel, că ambiția sa epică a degenerat într-un eșec epic. Un megadezastru premeditat, deoarece niciun studio major de film și nici măcar un serviciu de streaming aflat pe val nu s-a încumetat în finanțarea producției. Față de încasările totale de numai 13 milioane de dolari, bugetul filmului a decolat exploziv la 120 de milioane de dolari și a fost autofinanțat de Coppola, iar în cele din urmă, Lionsgate a acceptat rolul de distribuitor al filmului, probabil în ideea că, totuși, numele lui Coppola dă bine în portofoliu, dacă nu neapărat acum, măcar întru posteritate. Scorul groaznic de 51% din partea criticilor și 35% din partea publicului cred că spune multe… dar nu chiar tot. Aș îndrăzni să spun că filmul nu e chiar atât de rău. Într-un mod ciudat, ba chiar inexplicabil, are un anumit farmec neo-noir absurd și – culmea – nepretențios. Dacă reușim să închidem un ochi și refuzăm să avem așteptări mult prea mari de la bătrânul Coppola, s-ar putea chiar să ne placă. Așa, un pic.
9. Furiosa: A Mad Max Saga (regia: George Miller)
Seria „Mad Max”, cumva, nu m-a prins deloc. Am văzut filmele la TV în copilărie și tot ce am înțeles sau (cred că) am reținut e că avem de-a face cu o distopie neotribală într-un deșert infinit, în care niște pirați excitați de mirosul benzinei fugăresc niște TIR-uri, că n-au altceva mai bun de făcut și pentru că așa a poruncit Tina Turner. Cu stupoare am constatat că remake-ul „Mad Max: Fury Road” din 2015 s-a bucurat de un succes enorm, am încercat chiar să-i dau o șansă, dar am abandonat „proiectul” destul de rapid, după vreo jumătate de oră. În schimb, „Furiosa: A Mad Max Saga” nu m-a plictisit deloc, m-a ținut în priză până la capăt și, fiind un prequel (un fel de origin story), aș putea spune că mi-a deschis ușile din spate pentru această franciză, pe ultima sută de metri. Imagistica gălbui-portocalie a lumii „Mad Max” este – în sfârșit! – impresionantă, și în locul unei vehemențe vitezomane fără sens, povestea fetei cu nume de cod Furiosa (jucată de Anya Taylor-Joy) are o nuanță umană, oarecum dramatică, ceea ce lipsea cu desăvârșire din filmele anterioare. Până și Tom Burke, în rolul personajului secundar Praetorian Jack, mi se pare mai badass decât Mel Gibson și Tom Hardy la pachet, iar Chris „Thor” Hemsworth este adorabil de caraghios, exact ce trebuia pentru un personaj numit Dementus.
10. Dune: Part Two (regia: Denis Villeneuve)
Dacă despre prima parte a viitoarei trilogii „Dune” am scris că este o reciclare ca la carte, dar fără „condiment” real, a doua parte ridică ștacheta mai sus, prefigurându-se un far intens al speranței că vraja cinematografiei mai există în nebulozitatea unei furtuni de nisip. Fundamentalismul de inspirație islamică, profețiile mesianice despre „Muad’Dib” și viziunile apocaliptice despre războiul sfânt al refugiaților Fremen n-au reușit nici acum să-mi trezească interesul, Timothée Chalamet o fi gigel, dar ca actor mi se pare supraevaluat, Rebecca Ferguson este strict fotogenică, Zendaya e o tipă faină, dar nu pune deloc suflet în acest rol, singurii care dau culoare filmului sunt Javier Bardem în rolul ultracredinciosului Stilgar, Austin Butler în rolul combatantului dubios de alb Feyd-Rautha și Stellan Skarsgård, în rolul supraponderalului Baron Harkonnen. Cum nici cartea nu m-a atras niciodată, din punct de vedere scenaristic, literalmente nimic nu mi-a plăcut în mod deosebit în povestea „Dune: Part Two”. Din punct de vedere vizual, în schimb, este o operă fascinantă, magia marca Villeneuve și-a făcut efectul compensator de minune, la care se mai adaugă muzica superbă a lui Hans Zimmer și gata, rămân fără argumente. Fie pro, fie contra.
11. The Apprentice (regia: Ali Abbasi)
Dacă „Mad Max” și „Dune” pur și simplu m-au lăsat rece până nu demult, Donald Trump îmi displace profund și irevocabil, începând cu personalitatea sa excentrică, trecând peste postura sa de mascotă a capitalismului și să nu mai vorbim de poziția sa absolut catastrofală de președinte. Filmul „The Apprentice” nu a schimbat nimic în acest sens, însă pelicula necunoscutului Ali Abbasi este admirabilă din punct de vedere strict cinematografic, ca o poveste biografică, deci un studiu de caracter, iar meritul este în exclusivitate al actorului Sebastian Stan, care-l imită fără greș pe rățoiul portocaliu, metamorfozându-se gradual până la punctul în care tindem să uităm că e actorul de origine român în rol. Nu-mi dau seama dacă premisa filmului s-a născut dintr-o simpatie sau antipatie pentru cel mai controversat personaj al Statelor Unite, probabil și, și… plus că e un subiect cu care ieși în evidență categoric, spre bine sau spre rău. Regizorul a spus că a vrut neapărat să scoată filmul în campania electorală americană, tocmai ca să supună dezbaterii personalitatea lui Trump, n-a mai precizat dacă o consideră o personalitate reprobabilă sau admirabilă, iar actorul se mândrește că l-a personificat obiectiv, oferindu-i un caracter „tridimensional”. În orice caz, filmul nu eșuează nici o clipă să fie antrenant și distractiv în privința construcției intrigii despre ambiția nelimitată și fără scrupule, despre lumea canibalică a afacerilor de nivel înalt și despre puterea coruptă a Visului American.
12. Love Lies Bleeding (regia: Rose Glass)
Regizoarea newcomer-iță Rose Glass începe al doilea ei lungmetraj într-un mod revigorant, cu sclipici și sclipiri cvasi-originale, continuă mai apoi cu inspirații categoric tarantiniene și, în mod stupid, o dă-n bară brutalmente la final cu o aluzie She-Hulkiană, într-o scenă ce s-a vrut a fi simbolică. Trecând peste povestea-fulger de love story lesbian care nu pușcă nicicum, dar parcă nici nu s-a vrut să puște, „Love Lies Bleeding” este un neo-noir extatic și eratic, o comedie neagră înfierbântată pe steroizi, o extravaganță cinematografică fluorescentă strict de dragul artei, la limita frivolă dintre comercial și alternativ. Iar Kristen Stewart este chiar actriță de o vreme încoace, nu știu dacă ați observat…
13. Motel Destino (regia: Karim Aïnouz)
Spre deosebire de „Love Lies Bleeding”, „Motel Destino” are vervă doar pe jumătate, eșuează să pompeze puțin mai mult sânge în instalație în ciuda faptului că are toate atuurile la dispoziție și mediul extrem de propice pentru un thriller cu semne clare că o va (putea) lua razna la un moment dat. Presupun că scufundarea în absurdul electrizant pur și simplu nu e metoda braziliană. Sau, cel puțin, nu a regizorului Karim Aïnouz. Acțiunea are loc într-un motel izolat în care plăcerile carnale sunt principalul, ba chiar unicul scop al vizitelor, luminile sunt energice, înăbușeala erotică este permanent audibilă, aproape tangibilă, însă filmul se cramponează în banalitatea cotidiană a întreținerii unui astfel de motel, în timp ce relația clandestină dintre personajul principal și soția-menajeră a patronului declanșează o intrigă într-un mod stângaci, prea crud, prea mundan. Dar în ciuda potențialului irosit, filmul are, totuși, o „culoare” aparte, rar întâlnită. Merită văzut pentru atmosfera generală și pentru finalul semisatisfăcător.
14. Deadpool & Wolverine (regia: Shawn Levy)
Nu este fairplay să facem comparații și clasamente cu mere, pere și bere, sunt absolut de acord. Dar în caz că o facem, totuși, de-al dracu’, trebuie să ținem cont de anumite chestiuni. În primul rând de faptul că la acest film râzi în hohote și atât. Oricât de bune sunt replicile, efectele speciale, costumele, coregrafia, decorul, actorii, actrițele și câinele ăla defect, este o ușoară exagerare să spui că „Deadpool & Wolverine” este un film artistic. Dar… în domeniul său propriu și personal, adică printre comedii și printre filmele cu supereroi, este excelent! Atât de bun, încât se califică – la limită – inclusiv ca un film artistic. Și pentru toate astea e de vină Ryan Reynolds. Poantele, ideile pentru scenariu, aducerea lui Wolverine în schemă… toate sunt ale lui. Regizorul a fost așa, de umplutură acolo, mai degrabă pe partea tehnică, ca să-i facă vânt cu evantaiul lui Reynolds când se agita și se excita prea tare, iar ceilalți scenariști, care l-au secondat pe Reynolds, au fost mai mult consultanți pe partea de cunoștințe profunde despre Multiversul MCU și Timeline-ul sacru, cu rolul suplimentar de a ține cont de indicațiile de sus ale boss-ului Marvel, Kevin Feige. Indicațiile fiind de fapt doar una: să încerce, măcar, să-l țină în frâu pe Ryan Reynolds, să nu înceapă să-njure Disney sau ceva, Doamne ferește, de astea. Aproape că au reușit.
15. Beetlejuice Beetlejuice (regia: Tim Burton)
Tim Burton s-a mai perfecționat și a dat-o din nou, așa cum face el, în mintea copiilor. „Beetlejuice Beetlejuice” arată de mai mult de două ori mai bine decât precedentul, umorul este tot de atâtea ori mai bun, cromatica este mult mai pronunțată, decorul inspirat de expresionismul german este fermecător, iar actorii și actrițele (în frunte cu Michael Keaton și Winona Ryder) sunt la un complet alt nivel. În locul unui vibe de „Home Alone” și „Casper” gotic, „Beetlejuice Beetlejuice” seamănă mai mult cu varianta animată de pe Cartoon Network. Dacă „Beetlejuice Beetlejuice Beetlejuice” va fi mai bun de atât (căci o continuare este inevitabilă) rămâne de văzut, dar direcția stabilită recent este super-super-oportună.
16. Black Tea (regia: Abderrahmane Sissako)
Vă avertizez din start: „Black Tea” este un film… plictisitor. Absolut amorțit într-o climat catifelat, într-o melancolie tipic asiatică, similară cu ambianța filmului „Past Lives” – pe care vi-l recomand cu mult mai mult patos. Ciudățenia asta romantic-apatică îi conferă însă filmului farmecul scontat, ritmul gingaș și contemplativ, în care savurezi fiecare imagine semistatică și simți, parcă, mirosul intens și aroma-terapia ceaiurilor. Precum „Past Lives”, „Black Tea” este tot un film de dragoste ratată, doar că altfel. Mai colorat, nu doar prin lumini, ci și prin combinația interrasială interesantă. Protagonista jucată fermecător de Nina Mélo, o tânără de culoare din Coasta de Fildeş, care vorbește perfect atât limba franceză, cât și chineză, se mută în Guangzhou (Canton) din China, unde se îndrăgostește de patronul magazinului de ceaiuri, Cai (Chang Han), în vârstă de 45 ani. Ușoara diferență de vârstă și evidentele diferențe culturale ies încet-încet la suprafață, dar până la rezoluția finală, filmul te captivează fără să-ți dai seama doar prin starea creată și asumată, caldă și sinceră.
17. Nasty (regia: Tudor Giurgiu, Cristian Pascariu & Tudor D. Popescu)
Din nou despre tenis, de data aceasta însă într-un documentar despre rebelul Ilie Năstase, acest Rock Star și Playboy al sportului alb – nu un tenismen, ci un jucător pur-sânge de tenis. „Nasty” a fost cel care a ridicat tenisul la un alt nivel de popularitate și a provocat schimbarea și definitivarea regulamentului oficial, sfidând între timp arbitrii care, în opinia lui (dar nu numai), nu cunoșteau prea bine acest sport. Pentru un regizor de filme documentare (și nu numai, cum e cazul lui Tudor Giurgiu), subiectul e de neignorat. Filmul a fost cel care i-a inspirat și pe organizatorii festivalului arădean FARAD ca tema anului să fie sportul, în frunte cu tenisul. A fost filmul care a deschis programul și chiar cel mai bun din program. Eventual, la concurență strânsă cu „Boom! Boom! The World vs. Boris Becker”, un film de anul trecut (regia: Alex Gibney).
18. The Piano Lesson (regia: Malcolm Washington)
Dacă ți-a plăcut „Ma Rainey’s Black Bottom” și „Get Out!”, este posibil și probabil să-ți placă și „The Piano Lesson”. Are de toate ce „se cer” în filmele cu și despre negri: muzică superbă, suferință, dezbateri despre libertate și despre strămoșii lipsiți de libertate, la care se mai adaugă aici o doză nesănătoasă de superstiții cretine, prin care filmul se afundă – deși începe excelent – într-o porcărie de zile mari. Norocul producției Netflix (bineînțeles, serviciul de streaming politically correct de serviciu) constă în actorii foarte buni din distribuție: Samuel L. Jackson, John David Washington (fiul lui Denzel Washington – coproducător al filmului, de altfel), Danielle Deadwyler și – aproape de nerecunoscut – Ray Fisher. Regizorul este Malcolm Washington, fiul mai mic al lui Denzel. „The Piano Lesson” este primul său film de lungmetraj, după un scurtmetraj intitulat „Benny Got Shot”. Nu-i rău pentru început.
19. Longlegs (regia: Osgood Perkins)
Dacă n-ar fi câștigat deja un Oscar (pentru rolul principal în „Leaving Las Vegas” în 1996), Nicolas Cage ar fi noul campion cult-classic al fandom-ului care ar milita pentru el până-n pânzele albe, așa cum s-a făcut – cu succes – și pentru Leo DiCaprio. Cage se dovedește a fi un actor polivalent, ciudățel așa cum e, dar extrem de talentat, iar filmele horror independente îi vin ca o mănușă (vezi și „Mandy”). „Longlegs” pare să aibă „picioare lungi” în prima jumătate a filmului, dar devine un „pitic” ridicol (nici măcar înspăimântător) spre finalul deosebit de fușerit, fără sens și noimă. Merită văzut pentru cadrele, montajul și sunetul foarte bun, pentru prestația dilie a lui Cage și cam atât.
20. Kinds of Kindness (regia: Yorgos Lanthimos)
Precum în cazul lui Coppola, din partea lui Yorgos Lanthimos te aștepți automat la o capodoperă. Sau, măcar, la un film de „Doamne ajută” alternativ, care să te scoată din minți, din sărite și în general din orice zonă de confort. Reușește, ce-i drept, să facă toate astea din urmă cu „Kinds of Kindness”, (mult) mai mult decât cu „Poor Things” de anul trecut, un film cu mult peste această ultimă mizerie interesantă. Regizorul grec este mai nou un răsfățat al Hollywoodului, primește o sumedenie de bani ca să-și facă de cap în dulcele stil al valului straniu grecesc (Greek weird wave), al cărui lider este, fără doar și poate. Pentru el, este o întoarecere la rădăcini, dar cu sponsori generoși și cu o distribuție stelară (în frunte, aici, cu Emma Stone, urmată de Jesse Plemons, Willem Dafoe și noua favorită, Margaret Qualley). Rămâne doar de văzut până când și până unde mai poate să se întindă, deoarece „Kinds of Kindness” pare deja, până și pentru împătimiții absurdului grecesc, prea de tot. Sau, dacă nu e chiar și neapărat prea de tot, e – în orice caz – prea nici-nu-poți-defini-cum.
21. Joker: Folie à Deux (regia: Todd Phillips)
Ah, da, Joker și Todd Phillips, dragii de ei… Are rost, oare, să mă-ntind cu mai puțin de două fraze în încercarea umilă de a descrie acest film absolut penibil, făcut relativ bine din punct de vedere tehnic doar în măsura căruței de bani băgați în producție? Nu, n-are, pentru că am mai scris o recenzie despre film. Citiți aici, vedeți filmul, faceți cum vreți.
22. Small Things Like These (regia: Tim Mielants)
Un alt rateu de film, cu potențial multiplu. Primul: actorul principal, Cillian Murphy, proaspăt oscariat pentru rolul (mai prost decât aici) din „Oppenheimer”. În „Small Things Like These”, Cillian Murphy joacă ireproșabil, doar că nu apuci să înțelegi prea bine de ce și de unde atâta suferință pe metru pătrat în inimioara lui chinuită care-i îngheață mimica aceea inconfundabilă și care-i conferă șarmul absolut. Al doilea atuu (irosit) al filmului este scenariul, bazat pe romanul scris de Claire Keegan, apărut în 2021. Intriga se concentrează pe infamele spălătorii Magdalene din Irlanda, conduse de ordinele romano-catolice din secolul XVIII-lea până la sfârșitul secolului al XX-lea, care au fost, de fapt, niște azile pentru „femei decăzute” sau „necurate”. O instituție pentru care, în 2022, Guvernul Irlandez și-a cerut public scuze din cauza terorizării și umilirii fetelor abandonate, mai ales după ce în 1993 au fost descoperite mormintele nemarcate ale 155 de femei pe terenul mănăstirii uneia dintre spălătorii. Filmul „ciupește” o bucată din această istorie tristă a Irlandei, dar parcă nu are curajul să spună lucrurilor pe nume. Se concentrează mai degrabă pe personajul fictiv al lui Cillian Murphy și pe traumele lui din copilărie, începând cu un cadou sărăcăcios și nedorit de la Moș Crăciun. În loc să atingă coarde sensibile reale, filmul e, pur și simplu, doar banal. Foarte bine filmat, în schimb.
23. Gladiator II (regia: Ridley Scott)
Nu mă voi lungi nici cu această descriere, pentru că am scris o recenzie și despre acest film. O momeală de Oscar, o luptă de gladiator a regizorului Ridley Scott pentru o statuetă, nimic mai mult. Cu oareșce aprecieri pentru Paul Mescal și frumosul pătrățel Pedro Pascal. Nu m-am răzgândit. Unii m-au înjurat că n-am lăudat „filmul anului”. Să le fie de bine!
24. Civil War (regia: Alex Garland)
Se poate și mai prost decât „Gladiatorul 2”. De fapt, față de „Civil War”, noua ispravă reisprăvită a lui Ridley Scott este chiar o capodoperă! Cu toții, mai puțin fetele (presupun), ne-am jucat în copilărie de-a războiul. Ne-am imaginat pe câmpul de luptă, cu pușca-n mână, ne-am tăvălit pe jos, ne-am ascuns de inamicul invizibil și am proclamat victoria la final. Se pare că Alex Garland a rămas la stadiul acela. Ceea ce-i ciudat, pentru că nu e un regizor neapărat nașpa. Cu „Annihilation” și „Ex Machina” chiar a reușit să facă ceva, astfel că mi-e greu să explic ce-a fost în mintea lui cu acest război civil dintr-o variantă distopică a SUA, într-un viitor nu prea îndepărtat, în care ghidușia majoră a lui Garland a fost să introducă mai mulți jurnaliști de război decât soldați. Problema nu e cu acești ziariști aproximativ neînfricați în poveste și în presupusa zonă de conflict, problema e că întregul război pare artificial, ca o joacă extinsă cu adulți îmbrăcați în haine militărești (printre care s-a rătăcit și un actor de calibru, Jesse Plemons). Păcat de Kirsten Dunst și tânăra speranță a Hollywood-ului, Cailee Spaeny (pe care o mai știm, cine le-a văzut, din filmele „Priscilla” și noul „Alien: Romulus”), care chiar au încercat din răsputeri să-i dea profunzime peliculei. Slab de tot filmul, atât am avut de adăugat.
25. The Substance (regia: Coralie Fargeat)
Și în sfârșit, cireașa de pe tortul rușinii. „The Substance” se bucură de un succes relativ răsunător, din motive care efectiv îmi scapă. Unii chiar presupun că va „rupe” la Oscaruri. Sigur, de ce nu?, de fapt… la cât de mult a decăzut nivelul în ultimii ani la Premiile Oscar, aproape că-l văd și eu marele câștigător. Filmul e o corcitură jenantă de horror-pamflet și un glossy-kinky „operă de săpun” contemporan, cu adaosul bizar atât de caracteristic, se pare, anului 2024. Filmul încorporează elemente din clasicele „body horrors” și thrillerele psihologice precum „The Fly” de David Cronenberg și „The Shining” de Stanley Kubrick, menite mai degrabă a servi la îmbogățirea scenariului, decât la diminuarea originalității sale, după cum remarcă Far Out Magazine. E plin de ruj, parfum, sânge și pui fripți filmul, dar nu e nici urmă de sare și piper. „Gustul”, în cele din urmă, este pur și simplu odios.
Explicația notelor:
Zero stele – Execrabil. Epifania prostiei
1 stea – Prost
2 stele – Slab
3 stele – MEH… treacă-meargă
4 stele – Destul de bun
5 stele – Bun
6 stele – Foarte bun
7 stele – Capodoperă