Bine, șvabii mei din Sânleani spuneau nițel altfel când doreau să te atenționeze fără supărare că ai pășit dincolo de granița bunului simț. Am mai scris câte ceva pe aici despre asta, prilejul de acum este legat de evenimentul de duminică, cel care se va continua în mod sigur la început de Decembrie și care înseamnă și sfârșitul începutului pentru Klaus Werner Johannis. Un început care se derulează de câțiva ani și se va termina în trombă prin retragerea lui Klausi la pălățelul care i se pregătește în București.
Însă adevăratul motiv pentru care încep cu Johannis este documentarul realizat de Recorder despre „domnia” sa de la Cotroceni. De fapt un film documentar în toată regula, de o calitate ieșită din comun mai ales prin combinația rafinată a tehnicii jurnalistice cu cea a cinematografiei. Rezultatul este pe măsură, la ora la care scriu numărul celor care au vizionat filmul se apropie de un milion și jumătate și numărătoarea nu se oprește.
Vă recomand celor care nu l-ați văzut până acum, nu de alta, dar filmul la care tocmai vă uitați poate fi reluat oricând sau înlocuit cu altul. Online-ul este fără limite în această privință. Ce ne spune documentarul Recorder? Păi, multe știute, unele neștiute, însă impresia finală este copleșitoare: am înghițit-o din nou, am avut un deceniu marcat de un președinte ales cu entuziasm care s-a dovedit, în anumite aspecte, mai penibil decât cei pe care nu i-am ales și nu-i vom alege niciodată.
O mare dezamăgire acest Johannis, asta este de fapt problema, un neamț de la care o țară întreagă aștepta „lucrul bine făcut” și s-a ales cu acele lucruri făcute la șmecherie de care tocmai voia să scape alegându-l pe el. Documentarul nu insistă pe ce va urma după Klaus, dar dacă te uiți atent la datele și circumstanțele furnizate, e relativ simplu să îți dai seama. De fapt, pentru mine, cel puțin, asta a fost esențială, confirmarea de către cei de la Recorder a bănuielii mele mai vechi că al nostru Klausi se are bine, chiar foarte bine cu serviciile secrete.
Și nu doar atât, se și folosește de ele în modul cel mai puțin democratic cu putință, ajungând astfel ca, prin ocolirea mecanismelor democratice, serviciile secrete să funcționeze ca niște pârghii de consolidare și creștere a puterii sale într-un mod foarte asemănător cu procedurile din vremurile pe care le credeam uitate.
E chiar mai rău, după cum reiese din documentar: sistemul politic este controlat și dirijat prin metode de poliție politică, politicienii sunt aleși, de fapt, de două ori: odată de electorat și a doua oară de SRI, SPP, Doi și un sfert și alte asemenea organisme născute direct și fără probleme din vechea Securitate. Văzute de aici, alegerile care se declanșează duminica au o miză ascunsă șmecherește, dar uriașă.
Alegerea
reală,
adevărată,
nu
cea
trâmbițată
prin
toate
formele
de
propagandă
și
manipulare,
este
între
Johannis
și
ai
lui
și
altceva,
având
în
vedere
că
trei
din
candidați
sunt
în
mod
evident
creații
de
ale
lui
Klaus
Werner,
având
rolul
și
rostul
să
prelungească
situația
creată
în
cei
zece
ani
de
domnie
a
sibianului.
Este
vorba
înainte
de
toate
de
Ciolacu,
cel
care
reprezintă
acel
PSD
cu
care,
cel
puțin
în
primul
mandat,
Johannis
era
la
cuțite,
dar
cu
care
s-a
înțeles
de
minune
în
cel
de
al
doilea
mandat.
E vorba de generalul Ciucă, scos din ranița de campanie la momentul oportun, iar în cele din urmă e vorba de Simion, o creație a serviciilor în cea mai bună tradiție. Ar mai fi și Geoană, cel fără de prihană, spălat la NATO, dar venit tot din cotloanele serviciilor și el. Ei, de aici încolo lucrurile devin clare pentru cine vrea să înțeleagă și nu se pierde în manipulările fără de sfârșit ale celor care joacă hora politică pe zâmbetul parșiv al lui Klaus Johannis.
Altfel
spus,
formulat
nițel
poetic,
Klaus
Johannis
a
fost
pentru
o
scurtă
vreme
visul
de
schimbare
adevărată
a
românului
conștient
de
ce
se
întâmplă,
care
sunt
adevăratele
probleme,
nu
cele
vânturate
la
emisiunile
electorale
de
la
televiziunile
controlate.
Problema
cea
mare
fiind
prelungirea
pe
nesimțite
a
apucăturilor
vechi,
antidemocratice,
cultivarea
unei
puteri
controlate
doar
strict
formal
de
electorat,
respectiv
de
mecanismele
unei
democrații
pe
bune
și
eficiente.
Însă visul Klaus Werner Johannis s-a dovedit pe nesimțite o nălucă transformată foarte repede într-un coșmar, un sunet nocturn care nu te lasă nici să dormi, nu să mai și visezi vrute și nevrute. Este cât se poate de evident că electoratul are la ora actuală o singură sarcină: să schimbe sistemul putred, parazitând pe deprinderile care vin chiar și din vremea lui Ceaușescu, să aleagă oameni, care chiar dacă sunt începători și neinițiați în tainele puterii, sunt hotărâți să schimbe sistemul, să introducă mecanisme de democrație reală.
Orice
altceva
înseamnă
demagogie,
manipulare,
propagandă
în
interesul
clicii
care
a
acaparat
puterea
și
se
folosește
de
ea,
cu
asistența
băieților
cu
ochi
albaștri,
în
jocurile
sale
murdare
și
în
interes
propriu.
Grea
și
complicată
sarcină.
Dar
nu
imposibilă!