Când ploua, totul se oprea în loc. La propriu. Toate drumurile din sat erau de pământ. Un pământ galben, cleios, care se lipea de papuci şi de roţile căruţelor trase de cai ori de boi. Doar aşa mai puteai să te deplasezi - cu papucii sau cu căruţa. Când ploaia se potolea din cer şi curgea cu viteză pe marginea drumului, începea distracţia. Din toate casele ieşeau pâlcuri de copii şi se încingea o mare bătaie cu noroi. Da, cum e iarna cu bulgări, decât că acum era cu noroi. Se lipea de păr, de haine, de garduri şi de case atunci când se greşea ţinta. Dar era cea mai mare distracţie de vară într-un loc în care distracţia trebuia mereu inventată. Iar noi, la vremea aia, chiar că aveam imaginaţie!
Uneori, când ploaia era cu vijelie se oprea şi curentul. Vreo zi şi o noapte stăteam aşa , în liniştea aia, aşteptând să se usuce pământul şi să vină cineva "de la judeţ" să repare "curentul".
Când se auzea din vale un vuiet amestecat într-un nor de praf săream la gard. Nu prea treceau maşini pe uliţa noastră. Iar când treceau, era un eveniment. Făceam cu mâna ca la o mare coloană oficială şi strigam cât ne ţineau plămânii: "Drum buuuun!!!"
Numai bun nu era drumul ăla. Plin de hârtoape, pietre bine deghizate şi gropi adânci. E o zonă cu o concentraţie mare de sare în sol iar când plouă sarea se topeşte şi aşa, din loc în loc, în mijlocul drumului apăreau găuri care păreau fără fund. Când eram mici, nu mai ţin minte cine mi-a spus că dacă te uiţi cu atenţie pe acolo se vede America. În ciuda tentaţiei şi a curiozităţii imense, mi-a fost foarte frică să mă apropii.
Odată ţin minte că am căzut cu o roată a căruţei într-o groapă din asta. Altă dată, cu maşina. De fiecare dată totul s-a terminat cu bine. Aşa că incidentele intră la capitolul "aventură".
Cam asta a fost uliţa copilăriei - aventură, joacă, bucurie, viaţă. Cei mai frumoşi ani din viaţă.
Acum câţiva ani s-a pus asfalt pe uliţa copilăriei mele. Şi dintr-o dată peisajul s-a umplut de maşini de toate mărimile şi toate culorile, de scutere şi chiar câteva ATV-uri. Vreo două case bătrâneşti au devenit pensiuni iar satul bunicilor mei, rătăcit într-un anonimat total şi nedrept până atunci, şi-a făcut apariţia, în sfârşit, pe harta turismului de nişă. Câţiva săteni şi-au luat permis iar carul cu fân s-a mutat într-o remorcă de mărime medie şi mai mulţi cai putere. Unii chiar duc vacile la păscut cu maşina. Doar stăpânul stă în maşină. Vacile, tot pe jos. Deocamdată :)
De câţiva ani merg cu copiii mei pe uliţa copilăriei. Sunt singurii copii care aleargă, în vacanţa de vară, pe asfaltul ca-n palmă. Din când în când sărim la gard când auzim trapul unui cal sau scârţâitul unei roţi de la o căruţă " de pe vremea mea ".
Vremuri trec, vremuri vin!
M-am făcut jurnalist pentru că n-am putut să mă fac actriţă. Ştiu, sună şocant de sincer. ...