„Râde iarăși primăvara/Peste câmpuri, peste plai/Veselia umple țara/C-a venit întâi de mai/Muncitorii au pornit/Și-ntr-un gând s-au înfrățit/Astăzi e sărbătoresc/1 Mai muncitoresc”
Și astăzi destui nostalgici spun că 1 Mai muncitoresc de altădată avea mai mult farmec, mai multă poezie. Evident că da! În primul rând, cusurgiii contemporani erau mai tineri, mai plini de viață, mai vânjoși. Aveau mai multe speranțe! Iar de 1 Mai găseai peste tot bere și mici. Nu pe gratis, cu cozi. Berea era caldă și tulbure, micii erau arși și miroseau a seu de oaie, dar prostimea se înghesuia la iarbă verde, la umbră. Se descălța și se hlizea, cu voie de la partid și sindicat. Uraaaa! Nu mai conta că berea era caldă și acră, nici că la ea-ți vâra lucrătorul în halat murdar o chiftea de pește. „Bine mai era prin ꞌ75!”, ofta vecinul meu, proletarul. Cel care ne aducea vestea cea bună: „A adus bere la ștrand!” Ce urma? Toți locatarii din bloc dupa-dupa la ștrand. Frumos mai era!
Cei care vor să-și ostoiască dorul de 1 Mai muncitoresc nu au decât să foileteze volumul de grafică militantă românească din ꞌ81, care începe cu desenul lui N.N. Tonitza dedicat muncii și retribuției. Desene care arată privitorului cum defilau cohortele de muncitori, purtând drapele roșii și uneltele muncii drept arme de luptă. Fețe supte, buze încleștate, ochi încercănați de trudă. Titlurile desenelor sunt edificatoare: „Omagiul muncii”, „Epoca de mari elanuri revoluționare”, „Climatul libertății”, „Tradiții revoluționare”… Totul stătea sub semnul partidului. Martorii epocii de atunci consemnau: „Avem o istorie și o spiritualitate clădite trainic pe tradiție, pe învățătura partidului despre lume și viață, toți o servim după putere această spiritualitate. Suntem convinși că în activitatea noastră persistă neajunsuri și neîmpliniri, că e nevoie de un plus de inițiativă, de exigență, de angajare. Să fim exemplu pentru cei mulți contribuind astfel la educarea lor. Să ne inspirăm direct de la izvor, primul secretar al partidului. Dând glas, cu emoție, celor mai alese sentimente de gratitudine și prețuire”, bla-bla-bla.Cu pumnii strânși, cu pancarte roșii, cu caschete de metal, muncitorii de la Uzina de Fire și Fibre Săvinești și Combinatul de Azot Roznov defilau prin fața tribunei oficiale de lângă TT în aplauzele admiratorilor, de obicei membrii familiei. Paradoxal, aceleași chipuri de demonstranți au privit și ultimele bâlbâieli ale dictatorului ce a fugit cu elicopterul. Aceiași dârji demonstranți i-au văzut pe minerii cu ciomege năvălind în Parlament, ocupând capitala, băgând groaza în bucureșteni. Cei mai vânați erau intelectualii și studenții ăi cu ochelari de vedere și barbișon, pe motiv că de la cap pleacă toate.
Nu toate revoluțiile schimbă ceva cu altceva
După Revoluție a început marea privatizare, care s-a făcut cum s-a făcut. Peisajul social al României s-a schimbat radical. „Oamenii muncii” au început să dispară ca în filmul „Ce vrăji a mai făcut nevasta mea Samantha”. Odată cu vrăjile Samanthei au dispărut fabrici, uzine, șantiere, flota de pescuit a României…. Am avut cea de-a treia flotă de pescuit din Europa. Un singur „polar” aducea în țară 700 de vagoane de pește congelat, sute de tone de ulei și făină de pește. Navele erau deservite de 6000 de oameni, organizați în echipaje. La Brașov, fabrica ce a dat țării un milion și jumătate de tractoare, a dispărut ca în basmele pentru cei mici. Statistic, după 1989 meseriile de forjori, oțelari, turnători, mineri, țărani colectiviști dispar din peisajul economic. La Piatra Neamț se închid fabrici după fabrici (v. cazul „Imal”). În minunata noastră cetate, șomajul se plimbă pe Corso ca Vodă prin lobodă fără să fie deranjat de politicienii actuali, care promit din 4 în 4 ani mii de locuri de muncă. În cartierul Valea Viei există o stradă cu numele „Eroii Muncii”. Care eroi, domꞌle, când nimeni nu angajează pe nimeni? Absolventul de facultate eminent, cu 10 pe linie la „târgul de carieră”, numit și „târg de joburi”, e respins de angajator pe motiv că nu are experiență practică. E întreținut de părinți deși vrea să muncească. Dar nu are unde.Un mucalit, bun cunoscător al perioadei de tranziție spunea recent că 1 Mai muncitoresc, Ziua Internațională a Muncii, nu mai poate fi organizat, din lipsă de muncitori. Sunt prea mulți șomeri și guvernanții ne mai promit. Vin valuri, valuri. La acest capitol stăm bine.
Sărbătoarea Armindenului
În problema zilei de 1 Mai este o diferență de la cer la pământ între sat și oraș. De când e lumea și pământul, satul românesc e ocupat, la 1 Mai, cu sărbătoarea armindenului, cu mielul fript la iarbă verde și vin pelin. De altfel, în politică noi am avut numai țărani de operetă. Vi-l mai amintiți pe deputatul Lupu de la Iași, care venea în Parlament îmbrăcat în costum național? Era un țăran de operetă, care, însă, respecta tradiția și biserica. În prima zi a lunii mai respecta „Armindenul” dar și prăznuirea Sf. Prooroc Ieremia, așa cum menționa calendarul creștin ortodox. Etimologic, cuvântul „arminden” provine din paleoslavul „ieremeiindini”, care înseamă Ziua lui Ieremia. Sărbătoarea Armindenului este străveche, ca și legendele, credințele și datinile create în jurul ei. Din punct de vedere ritologic este asemănătoare cu Sângeorzul, cu ziua Sf. Gheorghe, fiind consacrată muncilor agricole, pastorale, cât și sănătății oamenilor.
Se numea arminden o ramură verde de fag, de stejar, de plop sau un arbore, adus din pădure, cu frunze puține, numai în vârf, plantat în preseara Sf. Ieremia, în fața porții sau a casei, cu semnificație agrară, pentru belșugul holdelor. Arborele se lăsa în acel loc până se usca sau până la măcinatul grâului nou, când se secera. Prin tradiție, se punea arminden mai ales la porți și la case, în amintirea prigonirii lui Iisus Hristos de către iudei.
Într-o legendă din zona Munților Apuseni, se spune că iudeii, când au vrut să-l prindă pe Iisus Hristos, au pus noaptea o ramură verde, ca semn, înaintea casei lui. Dimineața, însă, n-au reușit să-l prindă, deoarece toate casele aveau câte o ramură verde, câte un arminden. Iisus a fost, astfel, salvat. Dintotdeauna, satul a fost pentru țăran „patria lui”. Aici s-a născut, aici a trăit, aici a dat „colțul” și a fost depus în țintirimul din vârful dealului. În satul vechi românesc se puneau la cale culesul, săditul, seceratul, cositul, nunțile, horele, alegerile, tot ce ținea de mersul comunității și obligațiile de obște. Totul era perfect rânduit. Nimic nu ieșea din matcă, la propriu și la figurat. Se povestește că, după ce un sat din ținutul Neamțului a fost strămutat, pentru ca în locul lui să apară un lac de acumulare, un bătrân, în fiecare noapte de Înviere, urca în barcă și vâslea în larg până la locul unde știa el că, scufundată, se afla biserica satului. Acolo punea pe o bucată de lemn o lumânare aprinsă. Într-un an, însă, nivelul lacului de la Bicaz a fost atât de scăzut, încât din apă a ieșit turla bisericii, așa că bătrânul a putut săruta crucea. Relatarea este veridică, s-a petrecut la Buhalnița, Hangu sau Călugăreni. Relatările au fost făcute de prof. Daraban, directorul Școlii nr. 4 din Piatra Neamț, muntean de pe Valea Bistriței.
Cum astăzi suntem liberi, deci liberi să credem sau nu în Unumai-urile ceaușiste sau în Arminden, alegem. Mărșăluirile cadențate ale oțelarilor în salopete sunt demodate. Românii ies de 1 Mai la iarbă verde nu de ieri, nu de azi. D. Hogea, un primar al târgului Piatra, preciza în „Amintirile…” sale că locuitorii păstoriți de el ieșeau în prima zi de mai în Lunca Bistriței, după tradiție, încă de pe vremea când Gh. Asachi ridica fabrica de hârtie de sub Bolovoaia. Nu defilau prin târg, că defilarea oamenilor muncii, dârji și hotărâți, semăna cu o grevă sindicalistă. Înaintașii noștri erau mai isteți, știau că ieșirea în stradă niciodată nu rezolvă nimic.
Armindenul se desfășura după un vechi ritual. Se mânca tradiționala friptură de miel, se bea vin roșu, amestecat cu frunze proaspete de pelin, se cânta și se juca până seara târziu, însoțiți de lăutari. Petrecăreții spuneau că numai așa vor fi sănătoși și puternici tot anul, atrăgând astfel și bunăstarea gospodăriilor lor.
De mare cinste se bucura pelinul, plantă medicinală cunoscută din timpuri îndepărtate. Pentru puterile sale miraculoase, oamenii îl purtau în această zi de mai în păr, la pălării, în sân, la brâu, prin buzunare sau îl puneau în casă, pe mese, în paturi sau prin haine.
E lesne de înțeles pentru cine vor defila „oamenii muncii” din Neamț în prima zi din mai. Pentru Armindenul tradițional, la iarbă verde, departe de infernul urban. Sus paharul, jos amarul!
Dumitru RUSU