Motto: “Dacă poți să mergi, de ce să te târăști?” Nicolae Iorga
După terminarea internatului, în noiembrie 1979, Irinel Popescu susține examenul de preparator la catedra de chirurgie generală de la Fundeni, condusă de către Profesorul Dan Setlacec. În acea epocă, după finalizarea internatului, un fost intern avea două opțiuni, dacă voia să continue pregătirea de specialitate: să dea examenul de secundariat sau să opteze pentru o carieră universitară, primul grad fiind cel de asistent stagiar/ preparator. În situația în care nu lua unul dintre cele două examene, fostul intern, automat, era trimis la țară pe post de medic de circumscripție, sau la regiment, unde ajungeau foștii interni militari. Aceste examene, practic, hotărau viitorul profesional al foștilor interni, precum și al tinerilor non-interni, medici de circă sau de regiment. Încărcătura emoțională era mare, iar stresul pe măsură! Unul din noi poate să susțină cele scrise în cunoștință de cauză, fiind un fost intern care a trecut prin “furcile caudine” ale secundariatului în chirurgia generală, sesiunea mai, 1977. “Furcile caudine” pentru Irinel Popescu au fost examenul de preparator la Fundeni, decembrie 1979.
Spitalul Fundeni era la marginea orașului, în comuna Fundeni. Aici a fost mutată, în anul 1960, clinica de chirurgie de la Colțea, fiind reangajați toți chirurgii. Clădirea era nouă, construcția fiind destinată inițial altui scop. A ajuns spital datorită unui singur om: Voinea Marinescu, ministru al Sănătății, care a depus eforturi mari pentru înzestrarea cu aparatură de ultimă generație, nu doar a celor două secții de chirurgie generală și chirurgie cardio-vasculară, ci și a întregului spital. Are dreptate Irinel Popescu prin ce scrie în cartea de Memorii: “De aceea, singura soluție era să ajungi într-o funcție politică înaltă pe care să o folosești pentru a-ți asigura dotarea necesară. Exemplul lui Voinea Marinescu m-a urmărit multă vreme: un om cu o capacitate organizatorică excepțională, care a urmat o carieră politică pentru a și-o putea susține pe cea profesională.” Pentru ca ceva mai jos să recunoască ceea ce alții nu au avut capacitatea de a admite: rolul lui Voinea Marinescu în edificarea Fundeniului, cu excepția Profesorului Setlacec, atunci, iar la peste jumătate de secol: “Astăzi este foarte puțin menționat chiar și în cărțile de istorie a medicinei, cu toate că apariția Spitalului Fundeni pe harta medicinei românești i se datorează în întregime!”.
Știm cu toții proverbul românesc “Omul sfințește locul”, la care o să facem o parafrază: “Este perfect adevărat, dar și locul îl consacră pe Om, profesional”. Fapt confirmat în practică, pe deplin, de evoluția viitoare a lui Irinel Popescu, de la preparator până la profesor universitar de chirurgie, de la prim ajutor în operații mari și foarte mari, până la operator de primă clasă în chirurgia stomacului, intestinului subțire, colonului și rectului, așijderea în chirurgia uterului și anexelor, în chirurgia tumorilor retroperitoneale, cât și în chirurgia sânului și a timusului, atât prin proceduri clasice, precum și miniminvazive: laparoscopice, toracoscopice și robotice. Un rol major avea să aibă Irinel Popescu, în special, în chirurgia hepato-bilio-pancreatică, continuând și diversificând chirurgia de rezecție a ficatului și finalizând prin implementarea chirurgiei de transplant hepatic în România și Republica Moldova.
A reușit toate cele de mai sus datorită calităților sale, dar și datorită Școlii de Chirurgie de la Fundeni, ce era parte a Școlilor de Chirurgie din București, la rândul lor parte a Chirurgie Naționale. Era o perioadă fastă pentru chirurgia din România: “La începutul anilor ’80, chirurgia românească se afla pe un drum foarte bun. Avea o serie de lideri (Ion Juvara și Dan Rădulescu la Spitalul “Dr. Ion Cantacuzino”, Dumitru Burlui și Cornel Constantinescu la Spitalul Caritas, Dan Setlacec și Mihai Stăncescu la Fundeni, Pavel Simici, Nicolae Angelescu și Florian Popa la Spitalul “23 August” (devenit ulterior “Sfântul Pantelimon”), Iuliu Șuteu și echipa sa de la Spitalul de Urgență Floreasca, Traian Oancea și Constantin Văideanu, cu echipele lor de la Spitalul Militar Central (ca să mă refer doar la școala de chirurgie din București). Dotarea și finanțarea spitalelor nu erau grozave, dar nici foarte rele. Din păcate însă, chiar din acel moment, situația generală a României a început să se deterioreze.”
Programul operator la clinica Profesorului Setlacec era supraîncărcat, în fiecare zi se făceau între 15-20 de intervenții chirurgicale, extrem de rar operații mici, cele mai multe mari și medii. Profesorul, în fiecare dimineață, făcea vizita în reanimare, pe secția III și secția I. Niciodată nu mergea în Secția II, în fruntea căreia se afla Conferențiar Dr. Mihai Stăncescu, viitor Profesor, și încă doi chirurgi, viitorul Profesor Andrei Popovici și Dr. Florea Panait – Bădia, un chirurg de mare anvergură și cu o mare experiență chirurgicală. Irinel Popescu lucra pe Secția III, împreună cu Dr. Popa Gheorghe și Dr. Silveanu. Iar pe Secția I activau Dr. Nicolae Enescu și Dr. Milcu, cât și Dr. Costi Popa, venit în clinică pe post de asistent stagiar, în anul 1978. Aceștia erau medicii “organici” ai clinicii, restul erau medici secundari în chirurgia generală, aflați în anul de curs – anul I, iar unii în anul II sau chiar III de secundariat. Raportul de gardă avea loc la ora 08:00, după vizita de dimineață ce ținea până într-o oră, începând cu puțin peste ora 07:00. Către sfârșitul raportului venea medicul radiolog, fost mare sportiv, baschetbalist, Doctorul Medianu, care ținea o scurtă sesiune de radiologie, prezentând radiografiile pacienților pe care le efectuase în ziua precedentă. Între 8,30-9 începeau intervențiile chirurgicale pe cele patru săli de operații. Practic se opera toată patologia chirurgicală subdiafragmatică, cu excepția maladiilor urologice și ale aortei. În ce mă privește, am fost secundar la Fundeni, de la 1 noiembrie 1977 până în iarna-primăvara anului 1980. Vă mărturisesc că, citind cartea lui Irinel Popescu, revedeam perioada mea de secundariat la Profesorul Dan Setlacec.
Nu este surprinzător ca un tânăr chirurg cu dorința de a învăța de tipul lui Irinel Popescu să găsească locul perfect de a progresa și perfecționa în chirurgie, datorită patologiei variate și operațiilor de înaltă clasă ce se efectuau la Fundeni, dar nu în ultimul rând datorită Profesorului Dan Setlacec, care a fost un Mare Om și un Mare Chirurg.
În prima Notă, am scris că “Amintiri din Chirurgie” este un studiu prosopografic, în ansamblu, ce se poate regăsi și în prezentarea celorlalte secții din Spitalul Fundeni și a oamenilor lor. Secția de Anestezie și Terapie Intensivă, condusă de către Profesorul George Litarczek, era cea mai apropiată profesional de chirurgii de la Fundeni. Zilnic, anesteziștii și chirurgii împărțeau arealul sălilor de operații și al saloanelor de reanimare. I-am cunoscut și i-am apreciat pe toți, în cei trei ani de secundariat, toți enumerați de Irinel Popescu: Dr. Dan Tulbure, Dr. Ioan (Jenel) Panaitescu, Dr. Radu Simionescu, Dr. Gertrude Hârșovescu și Dr. Mihaela Mateescu. Toți erau profesioniști de înaltă clasă. Precum erau profesioniști și Dr. Șerban Georgescu, viitor profesor de imagistică, Dr. Gheorghe Jovin, Profesorii Benedict Gherghescu și Alexandru Oproiu – gastroenterologi, Profesorul Lucian Buligescu și viitorul Profesor Mihai Voiculescu, boli interne, viitorii Profesori hepatologi Liana și Cristian Gheorghe. Clinica de Urologie era condusă de Profesorul Eugen Proca. În fruntea Clinicii de Chirurgie Cardio-Vasculară se afla Profesor Doctor Pop D. Popa; aici mai activau Conf. Dr. Dan Făgărășanu, viitor Profesor, și Dr. Martin Constantinescu (Martin S. Martin), cât și cardiologul de renume Dr. Daniel Constantinescu. Profesorul Costin Carp era șeful Clinicii de Cardiologie, având un colectiv de viitori Profesori: Eduard Apetrei, Carmen Ginghină și Cezar Macarie. La Clinica de Hematologie, șef era Profesor Ștefan Berceanu, având colaboratori pe renumiții hematologi Dan Coliță, viitor Profesor, și Dr. Maria (Mary) Gociu. În fruntea Pediatriei se găsea Profesorul Gheorghe Goldiș, succedat de către Profesorul Constantin Arion. La un moment dat s-a înființat Secția Clinică de Neurologie: Radu Bulandra -Profesor, Anca Câmpeanu, viitor Profesor, Virginia Ion, viitor Profesor, mare specialist în miastenia gravis. Laboratorul de Anatomie Patologică era condus de Dr. Maria Șerbănescu, care împreună cu Irinel Popescu au scris monografia “Tumorile Intestinului subțire”. Relații foarte bune a avut Irinel Popescu și cu medicii din Laboratorul Clinic: Profesor Ion Comoroșan, și viitor Profesor Liliana Pâslaru. În acest Laborator, peste ani se va înființa prima Bancă de Tumori din România, în colaborare cu compania franceză RnTech.
O activitate chirurgicală atât de bogată și diversă genera un material clinic substanțial pentru cercetarea academică, pentru care Irinel Popescu a “prins gustul” de la Doctorul Paul Blidaru, în timpul internatului de la Urgență Floreasca. Drept urmare, după ce a devenit medic specialist în chirurgie în anul 1983, Irinel Popescu și-a dedicat din ce în ce mai mult timp pentru întocmirea de lucrări științifice, ce au fost comunicate la ședințele Societății de Chirurgie – filiala București, ce se afla în acea vreme sub conducerea Profesorului Setlacec. Lucrările comunicate la Societate erau ulterior publicate în revista Chirurgia. Alte lucrări științifice erau comunicate la simpozioane și congrese naționale. Spre exemplu, la simpozionul “Realizări deosebite în chirurgie”, organizat la Târgu Mureș de către Prof. Bancu, “ambasador” al Clinicii de Chirurgie de la Fundeni a fost trimis Irinel Popescu, care a prezentat o lucrare despre rezecțiile multi viscerale în cancerul de ovar, documentate printr-un film video. Irinel Popescu a vorbit în fața unui auditoriu numeros, din care făcea parte elita chirurgiei românești din anii ’80 ai secolului XX: Ion Juvara, Dan Gavriliu, Florian Mandache, George Ionescu, Crișan Mircioiu și alții.
După ceva timp, în 1985, Irinel Popescu este admis la doctorat de către o comisie formată din cinci Profesori Universitari din București: Dan Setlacec – președinte, Ion Juvara, Iuliu Șuteu, Alexandru Prișcu și Agrippa Ionescu. Teza “Ulcerații acute gastrice hemoragice”, rod al unei cercetări de 5 ani, pe 340 de cazuri clinice, Irinel Popescu a susținut-o în anul 1990. Ulterior, ne spune Doctorul în Medicină Irinel Popescu: … “pe baza tezei de doctorat am publicat și un articol în Chirurgia, cu lotul analizat și cu concluziile studiului.” Nu era primul articol publicat în Chirurgia.
Visul lui Irinel Popescu era publicarea în străinătate, …“Profesorul Setlacec nu m-a descurajat, deși nu agrea publicarea în reviste străine”. …Pe de altă parte, a publica în străinătate mai putea însemna și că vrei “să ieși în față”, ceea ce îți atrăgea automat adversități redutabile. …În afară de Dan Gavriliu, mai publicaseră în reviste occidentale profesorii Theodor Burghele, Ion Juvara, Dumitru Burlui, Cornel Toader, Zeno Popovici și alții. Până la urmă am reușit să public o lucrare în revista franceză Chirurgie (Mémoires de l’Académie de Chirurgie, 1987, 113, 328-335): Popescu, I., Șerbănescu, M., Medianu, D., Stăncescu, M., “Étude anatomo-clinique de 63 tumeurs malignes de l’intestine grêle”.
După doi ani de muncă cu Profesorul, acasă în strada Mendeleev, după ora 05:00 până seara târziu, au apărut la Editura Medicală, în anul 1986, două monografii: “Polipii și poli- pozele rectocolonice” (Dan Setlacec, Alexandru Oproiu, Irinel Popescu), și “Tumorile intestinului subțire” (Irinel Popescu, Maria Șerbănescu). După un anumit timp, Profesorul Ion Juvara publică o cronică în Viața Medicală: “Studiul Tumorile intestinului subțire, redactat de dr. I. Popescu (în colaborare cu dr. Maria Șerbănescu), apreciat de subsemnatul pe când era intern în clinica chirurgicală de la Spitalul Dr. Cantacuzino și ulterior ca participant activ la Societatea de Chirurgie, are ca material faptic experiența Clinicii chirurgicale Fundeni pe care prof. dr. D. Setlacec a încredințat-o tânărului și apropiatului său colaborator. … Lucrarea este redactată clar, bine sistematizată, se citește integral cu deosebit interes și în ansamblu, prin observațiile clinice și datele noi, este binevenită în literatura noastră. Autorii merită felicitările noastre.”
Pe baza experiențe acumulate la Fundeni în domeniul pancreatitelor acute, s-a concretizat o a treia monografie, ce a apărut la Editura Medicală în 1990: “Supurațiile pancreatice și peripancreatice” (Irinel Popescu, Șerban Georgescu, Mahler Al-Attas).
“La îndemnul Profesorului Setlacec, a început să mă preocupe transplantul hepatic. Spitalul Fundeni avea o bază de chirurgie experimentală condusă de colonelul doctor Safta, un om cu o bogată experiență în îngrijirea animalelor și având cunoștințe solide de anestezie. … Citisem tehnica transplantului de ficat în articolele publicate de Thomas Starzl, care făcuseră o adâncă impresie asupra mea și a Profesorului Setlacec.” Așa, îndemnat de Profesor, a făcut Irinel Popescu primii pași de chirurgie experimentală în domeniul transplantologiei hepatice.
Iar în anul 1989, la Berlin, singura capitală din blocul estic în care se făcea transplant hepatic, “la Spitalul Charité am văzut pentru prima dată o operație de transplant hepatic”. Operația a fost făcută de către Profesorul Helmuth Wolf. Împreună cu Irinel, asista la operația de transplant și Dr. Dan Tulbure, anestezist de înaltă clasă și viitor pilon de rezistență al transplantologiei hepatice în România. Irinel Popescu scrie: “Helmuth Wolf era, la ora aceea, liderul de necontestat al chirurgiei din RDG și medic personal al lui Erich Honecker, șeful Partidului Comunist (ceea ce echivala cu conducătorul de facto al unei țări comuniste). … După căderea Zidului Berlinului, atunci când unificarea propriu-zisă a avut loc, Profesorul Wolff a fost unul dintre cei sacrificați, motivul fiind poziția lui proeminentă în cadrul nomenclaturii comuniste și presupuse legături cu STASI (faimoasa și temuta poliție secretă a RDG). În virtutea relației pe care deja o stabiliserăm, i-am trimis ceva mai târziu un articol despre tumorile phyllodes ale sânului, pe care, în calitate de redactor-șef, l-a acceptat și l-a publicat în Zentralblatt für Chirurgie, una dintre cele două reviste chirurgicale germane importante (I. Popescu, Maria Șerbănescu, C. Ivășchescu, “Phylloides tumors of the breast: a clinicopathologic study of 19 cases”, în Zent.bl. Chir. 1991, 327-336). A fost cel de-al doilea articol al meu publicat în străinătate.”
Pentru Irinel Popescu, în viitorii cinci ani, vor urma alte stagii de instruire în transplantologia hepatică, stagii mai scurte sau mai lungi: Paris (1990), Pittsburgh (1991-1992) și New-York (1992-1994)!
În primăvara anului 1990, Irinel Popescu, înarmat cu o scrisoare din partea Profesorului Dan Setlacec către Profesorul Henry Bismuth, a plecat la Paris pentru a stabili detaliile stagiului de două luni (1 septembrie – 31 octombrie 1990), pe care urma să-l facă împreună cu Doctorul Dan Tulbure la Spitalul “Paul Brousse”. În toamnă, la acest spital, scrie Irinel Popescu: “A fost o mare șansă să-l pot urmări “în direct” pe unul dintre monștrii sacri ai chirurgiei hepatice și ai transplantului de ficat! Tehnica de transplant hepatic folosită la Spitalul “Paul Brousse” era cea clasică, introdusă de Tom Starzl, cu două anastomoze cavo-cave, supra- și infrahepatic, cu clampaj total al venei cave. În perioada de clampaj era instituită circulația extracorporeală cu ajutorul unei pompe cu role, dintr-o generație mai veche (un coleg din Singapore îmi spunea că ei au una mult mai modernă).”
În timpul celor două luni de stagiu la Paris, Irinel Popescu și Dan Tulbure au fost “păstoriți de un înger păzitor” de origine română: “…doctorița Rodica Ivanov, radioterapeut la Spitalul Pitié-Salpêtrière și bună prietenă a Profesorului Setlacec, care ne-a îndrumat permanent și ne-a învățat ce să facem ca să ne integrăm în programul de spital.” În primăvară, la Paris, Irinel Popescu a fost găzduit de către un avocat român, Sergiu Dan. “Sergiu a fost primul dintr-o rețea de “îngeri” care m-au însoțit pe tot parcursul formării mele în străinătate și cărora le sunt profund recunoscător.”
După 1 noiembrie 1990, Irinel Popescu și Dan Tulbure s-au întors la Fundeni. Începând cu ianuarie 1991, chirurgul Popescu făcea planuri pentru a pleca în Statele Unite ale Americii pentru studii suplimentare în transplantologia hepatică. “I-am scris lui Thomas Starzl, cu rugămintea să mă primească mai întâi în calitate de “chirurg vizitator”, ceea ce a acceptat imediat. Profesorul Setlacec i-a scris doctorului Daniel Constantinescu; acesta, împreună cu Martin, au fost îngerii mei păzitori în cei trei ani pe care i-am petrecut în SUA.”
În America, Irinel Popescu avea să lucreze prima dată la Pittsburgh, în trei perioade de timp: două luni (iulie-august 1991) drept “chirurg vizitator”, iar alte șase luni (ianuarie-iunie 1992, ca cercetător (Research Fellow). În a treia perioadă, a lucrat la Spitalul “Mount Sinai” din New York, unde avea să activeze doi ani și jumătate (iulie 1992 – decembrie 1994), fiind succesiv: Research Fellow (cercetător), Research Assistant (asistent de cercetare) și Surgical Coordinator (coordonator chirurgical). Statutul de cercetător, în Statele Unite ale Americii, i-a dat permisiunea lui Irinel Popescu să lucreze și în spital, la patul bolnavului, și în sala de operație, nu doar în laboratorul de cercetare. Trebuie să remarcăm că Irinel Popescu este un cunoscător al istoriei Statelor Unite și nu numai. La un moment dat, scrie: “Pittsburgh este orașul în care două râuri, Monongahela și Allegheny, se unesc ca să formeze Ohio, fluviul care traversează statul cu același nume, vecin cu Pennsylvania. Numele celor trei ape curgătoare arată cu siguranță cine au fost primii locuitori ai continentului!”
În plus, este un fin observator al arealelor geografice americane, cât și a altor zone pe care le-a văzut sau pe care va urma să le viziteze, în trecerea anilor. Talentul său literar este evident! Îmi permit să-i compar scrisul non-medical din “Amintiri din Chirurgie” despre natură, cu stilul peisagistic al lui Constantin Argetoianu (1871-1955), iar însemnările despre oameni le-aș pune alături de analiza lui Ion Gheorghe Duca (1879-1933) asupra personajelor din epoca sa.
Dar să revenim la însemnările memorialistice chirurgicale: “Chiar dacă Tom Starzl nu mai opera, Pittsburgh-ul încă era cel mai important centru de transplant hepatic din lume, în primul rând ca volum operator, dar și ca loc din care se dădea ora exactă în această extrem de spectaculoasă operație aflată, de altfel, în plină evoluție; tehnica transplantului de la donator cadaveric cunoștea modificări permanente, apăruse deja transplantul de la donator în viață la copil, urma să apară nu peste mult timp și la adult, apăruseră transplanturile multiviscerale, mai ales în combinația ficat-intestin subțire etc.”
Am putea să spunem că Irinel Popescu a fost un mare norocos, pentru că la Pittsburgh a întâlnit un chirurg transplantolog de origine evreiască, Andrei Stieber, născut în România, cu ambii părinți medici. Tatăl său fusese conferențiar la Facultatea de Stomatologie din București, iar mama, Cleo Stieber, medic pediatru, a fost prima prezentatoare a Televiziunii Române, televiziune inaugurată în anul 1956. Doctorul Andrei Stieber s-a dovedit a fi un prieten de nădejde și un sprijin formidabil pentru Irinel Popescu. Doctorul Stieber era “titular în echipa de transplant a lui Thomas Starzl. Din această poziție m-a ajutat să obțin un fellowship de șase luni în cercetare. Așa încât, la 1 septembrie 1991, m-am întors la București, urmând să revin la Pittsburgh la 1 ianuarie 1992.”
După ce s-a întors la Pittsburgh, Irinel Popescu a lucrat în două laboratoare de chirurgie experimentală, cât și în clinică. La primul laborator, era șef un japonez, “Satoru Todo, cel mai bun chirurg al echipei lui Starzl, care, pe lângă talentul chirurgical ieșit din comun, avea și o uriașă putere de muncă (era capabil să facă un transplant de ficat la om în timpul nopții și două-trei la câine, în timpul dimineții).” Al doilea laborator era condus de către Paul Taylor, afro-american, vechi asistent medical al Profesorului Starzl, încă din perioada de început a transplantologiei hepatice, la Denver.
În activitatea clinică Irinel Popescu era membru în echipa chirurgicală de explantare a ficatului de la donator, precum și în echipa chirurgicală de implantare a grefei la primitor. Întipărită adânc în memorie i-a rămas primul transplant hepatic la care a participat, transplant care “a durat cam două zile (am venit la spital luni și m-am întors miercuri la căminul unde locuiam); obținerea hemostazei a durat atât de mult deoarece chiar și după implantarea noului ficat, pacientul prezenta în continuare o sângerare difuză care nu putea fi controlată. Până la urmă s-a obținut hemostaza și, după alte două zile, chirurgul principal (Oscar Bronsther), întâlnindu-mă întâmplător pe coridor, m-a anunțat că bolnavul evoluează bine!”
În cele 6 luni chirurgicale de la Pittsburgh, în operațiile de implantarea a ficatului la primitor, Irinel Popescu a intrat cel mai des cu Doctorul Andrei Stieber. “Mai mult chiar, Andrei, care era un chirurg excepțional, a ținut să arate că poate face operația numai în doi (el și cu mine), folosind un depărtător special care îi purta numele (“Stieber retractor”). Asta s-a petrecut într-o duminică – zi în care, oricum, nu era ușor să alcătuiești o echipă completă! Operația s-a desfășurat cu succes!”
Spitalul Presbyterian din Pittsburgh avea anual un program operator de 500 transplantări hepatice, pe 10 săli de operație, ce reprezintă, în medie, 10 proceduri pe săptămână. În anul 1989 s-a atins un record absolut de 600 de transplantări de ficat, record aproape incredibil. Despre toate acestea Irinel Popescu scrie în Memorii: “Rareori un program de un asemenea succes în medicină a fost rezultatul muncii și al perseverenței unui singur om: Thomas Starzl. Desigur, el a avut și o echipă, de la chirurgi (Shun Iwatsuki care l-a urmat de la Denver la Pittsburgh, Satoru Todo, John Fung, Andreas Tzakis) la anesteziști, anatomopatologi (Jake Demetris), imunologi (Adriana Zeevi), cercetători (Noriko Murase, Susan Illstad); însă el, Starzl, a fost motorul, el a avut ideile cu care s-a mers înainte și tot el a luat blamul pentru insuccesele din perioada pionieratului.”
Munca de cercetare în laboratoarele de chirurgie experimentală și activitatea chirurgicală ale lui Irinel Popescu sunt cel mai bine sintetizate de către Dr. Andrei Stieber, îndrumător direct desemnat de Profesorul Thomas Starzl: ”Dr. Popescu a venit de două ori la Universitatea noastră, a doua oară de la 1 ianuarie până la 30 iunie 1992 ca “Research Fellow”. În acest timp, Dr. Popescu a participat activ la proiectul de cercetare care își propunea să evalueze proprietățile hepatotrofice ale diferitelor medicamente imunosupresoare care erau studiate în acel moment de către Universitatea din Pittsburgh. Partea experimentală implica efectuarea unui șunt porto-cav la câine. Dr. Popescu a câștigat foarte repede abilitatea necesară pentru efectuarea procedeului și pentru urmărirea postoperatorie a animalelor. În aceeași perioadă de timp, Dr. Popescu a fost de asemenea implicat într-un mare număr de operații, incluzând prelevări multi-organ și transplanturi hepatice. A participat de asemenea la un număr semnificativ de operații de chirurgie generală la bolnavii transplantați.
Deși Dr. Popescu a petrecut doar șase luni în calitate de cercetător la Universitatea din Pittsburgh, în această perioadă de timp a dobândit deprinderi importante atât în cercetarea de laborator, cât și la nivel clinic. Aceasta creează premisele ca el să devină un chirurg de transplant complet în viitor.”
Ultimele cuvinte, “un chirurg de transplant complet în viitor”, s-au dovedit a fi profetice în cazul lui Irinel Popescu!
(continuare în numărul viitor)