Satul Ciocani, de care spuneam mai înainte, este străjuit la nord de o ciucă, deal cu vârf rotund, de aceea cred că aşezarea s-a chemat iniţial Ciucani. Satul este mult mai vechi şi ciuca Ciocanilor a fost poate un loc de cult închinat Soarelui, religia hiperboreeană a lui Apolo. Și astăzi parcă dealul are o atracţie magnetică, fascinează persoanele sensibile. Am scris mai înainte că în cimitirul din Ciocani am găsit demult pietre de gresie scrijelate într-o scriere care nu era nici latină, nici chirilică, ci probabil getică. Cele 56 de caractere ale grafiei getice s-au păstrat până nu demult pe răbojurile mocanilor din Carpaţi, urmaşi direcţi ai carpilor geţi, în semnele plutaşilor de pe Bistriţa ori în ornamentele de pe covoare, ii sau de pe pereţii unor biserici. Datorită acestor caractere autorul Silniu Dragomir numeşte Mănăstirea Voroneţ “tunelul timpului”. Pe partea scrisă porii pietrelor din cimitirul de la Ciocani erau plini cu mușchi uscat, deci fuseseră orientate spre nord, către continentul legendar Hiperboreea, unde domnea zeul get Apolo. Cultul păgân apolonic a fost păstrat pe valea Tutovei până-n era creştină, ca dovadă, în sus de Ciocani este satul Pogana. Numele aşezării vine de la păgân. Autorii antici spun că geţii se trag din pelasgi, o ramură a hiperboreenilor care au colonizat pământul nostru. Hiperboreenii erau foarte înalţi, aveau, spun autorii antici, chiar şi trei metri, ori morminte de uriaşi se găsesc peste tot în România, iar legendele despre ei sunt nelipsite. Legendele despre uriaşi, care ar fi trăit în vremuri mai vechi sau până în vremuri mai apropiate, întâlnim la ţăranii din Ţara Haţegului, Ţara Silvaniei, Vâlcea, Maramureş, Teleorman sau Botoşani. În Maramureş se spune că uriaşii erau buni şi blânzi. Pe ultimul de rasa lor l-a chemat Cingalău şi a avut o fată, Roza, care s-a măritat cu un om. Copiii lor au fost oameni obişnuiţi. La Popeşti în ţinutul Vlaşca s-au găsit în anii 1939-1951 80 de schelete de uriaşi. Scheletele au dispărut, la fel şi calendarele de piatră, asemănătoare celor de la Sarmisegetuza dezgropate în acelaşi loc. Lângă Popeşti, în satul Tangaru, există o colină despre care oamenii spun că a fost înălţată de uriaşi. Asemenea coline există şi în Teleorman ori Botoşani. Nimeni nu le-a cercetat. Este interesant că oamenii din Popeşti au înălţimea peste media naţională. Oase de uriaş s-au găsit de asemenea şi în Valea Jiului ori la Scăieni în judeţul Buzău. Oamenii din partea locului îi numesc pe uriaşi tartari, pentru că, spun ei, locuiau în Tartar, adică în Iad, sub Pământ. Homer spunea uriaşilor teutani sau titani şi probabil aceasta este etimologia substantivului Tartar, tartor. Teutanii erau frumoşi spune Homer şi erau favoriţii zeilor. Bănuim ca erau favoriţi, fiind chiar fiii zeilor, adică a extratereştrilor sau a oamenilor din Cer cum le spune Biblia. La Scăieni pe muntele cu sugestivul nume Tainiţa sunt două coloane de piatră scultate de uriaşi, cred sătenii şi pe vârful muntelui se văd “jilţuri domneşti”, nişte impozante scaune de piatră, mult prea mari pentru un om. Uriaşii din vechime nu erau deloc proşti, dimpotriva erau buni constructori. Aristotel spunea că pe vremea lui se vedeau construcţii ciclopice de piatră înălţate de uriaşi. În Ţara Silvaniei, pe Dealurile Crişului, se pare că uriaşii au trăit până în sec. XV. Uriaşii nu lipsesc nici din folclorul Banatului. Novac era unul dintre ei și este cel care a învins un balaur şi a tras Brazda lui Novac care se întinde de la Clisura Dunării, peste Ţările de Sus ale Olteniei şi Munteniei şi până-n Bugeac. Autorii Nicolae Densuşianu și mai recent Silviu Dragomir susţin în cărţile lor că Brazda era urma unui străvechi canal navigabil. Antonio Pigafetta, cronicarul expediţiei lui Magelan, notează în jurnal că s-au văzut uriaşi în Patagonia. De aici și numele ţării sudamericane: Patagonia-Picior Mare. La Ciocani bunicul meu Vasile Ivas a găsit scheletul unui uriaş în 1940. În acel an cumpărase o salcâmărie pe care a defrişat-o ca să planteze vie. Oasele au fost găsite când lucrătorii scoteau cioatele salcâmilor. Alături era o gropă comună cu oasele unor oameni obişnuiţi. Uriaşul hiperboreean le era probabil căpetenie, fiind îngropat deoparte. De la vale de Ciocani este cătunul Podu Pietriş, de fapt Podul de Piatră, nume ciudat având în vedere că apa Tutovei care udă aşezarea nu aduce prundiş. Acolo a existat cândva un pod construit cu piatră adusă cu mare cheltuială din munţi. Desigur podul era pe un drum important, altminteri lucrarea nu merita efortul. La deal de Podu Pietriş este satul Movileni. Acolo după o ploaie s-a surpat un mal de deal şi a ieşit la iveală o conductă de piatră prin care trecea un fir de apă. Nimeni nu ştiuse de izvor şi probabil că aducţiunea fusese făcută pe marginea misteriosului drum care trecea prin Podul Pietriş. Pe tăbliţele de la Sinaia sunt înfăţişate temple şi cetăţi necunostute, atât de vechi că le-au pierit până şi legendele. Dimitrie Cantemir notează existenţa unei cetăţi uitate în Codrii Fălciului şi a mai multor oraşe năruite în Bugeac. Chiar la Limanul Nistrului exista un pod de piatră lung de trei mile care traversa mlaştina de la malul fluviului. Un şir de piramide traversa Trasnistria şi Basarabia, de la Limanul Nistrului, urca pe valea râului Bâc, străbătea Moldova apoi şi ajungea la Ceahlău, continuă Cantemir. Ceahlăul este din străvechime muntele sfânt al moldovenilor. Acolo se află monolitul Dochia, despre care tradiţia spune că o înfăţişează pe mama lui Decebal. Legat de ciocanul de pe stema comunei Ciocani, amintit în articolul anterior, trebuie spus că satul Ciocani s-a format prin unirea a două aşezari despărţite de lunca Tutovei. Una a fost Ciocaniul de la umbra ciucăi, iar celălalt Hândreştiul, aşezare de meşteşugari. Numele vine de la getul hand – mână, înrudit cu sanscritul hasta şi englezul hand. Se spune şi azi despre un meseriaş bun că are “mână de aur”. Părerea este confirmată de numele satului ieşean Hândreşti, deloc întâmplător, având în vedere că era centru vestit de olărie încă din neolitic şi tot pe vatra Hândreştiului s-au găsit plăcuţe de lut scrise, mai vechi decât cele de la Tărtăria, judeţul Hunedoara. Din scrierea de la Tărtăria, că a venit vorba, a evoluat scrierea sumeriană, considerată de mulţi savanţi ca cea mai veche din lume. Omul a căpătat statutul de civilizat şi a intrat în istorie odată cu descoperirea scrierii şi de aceea Samuel Noah Kramer a intitulat celebrul volum dedicat civilizaţiei mesopotamiene “Istoria începe la Sumer”. De fapt istoria începe la Hândrești! Revenind la Ciocani trebuie spus că separarea fizică dintre cele două jumătăţi de sat se vede clar şi astăzi. De altfel Marele Dicţionar Geografic al României spunea la începutul secolului XX că în comuna Ciocani sunt trei biserici. Una este biserica Ciocaniului cu hramul Naşterea Maicii Domnului, a doua se află în satul aparţinător Movileni, iar a treia, dispărută între timp fără urmă, a fost desigur biserica Hândreștiului. De menţionat că satul Crâng, care are o biserică, nu a făcut parte din comuna Ciocani, cum este astăzi, a fost comună suburbană a Bârladului. Pentru a avea monopolul pe piaţă secretul produselor tradiţionale era păstrat cu străşnicie. A fost cazul oglinzilor veneţiene, dar mai corect denumite “oglinzi de Murano”. Dintre cele 120 de insule peste care se întinde oraşul Dogilor, şapte alcătuiesc arhipelagul Murano. Aici se fabricau celebrele cristale şi oglinzi după o tehnică ştiută numai de meşterii locali. Până în sec. XVII China a avut monopolul producţiei de mătase. Exportul ouălelor fluturilor de mătase era strict interzis. Până la urmă preţioasele ouă, ascunse în toiegele meşteşugit găurite, au fost scoase de misionari şi aduse în Europa. Primele ferme sericicole din România au apărut în satul Carani din Banat, înfiinţat de coloniştii friulani veniţi din regiunea italiană Friuli. Johann Kaspar Steube arată în cartea Nouă ani în Banat (1772-1781) că promotorii ai sericiculturii în comitatul Timiş au fost şvabii, italienii şi francezii. Avântul acestei ramuri agricole a făcut ca la Lugoj să apară în 1837 prima filatură manufacturieră, transformată în 1904 în filatură industrială care îşi va câştiga faima. Friulanii, la fel ca ladinii şi romanşii sunt urmaşii retilor, adică a geților aşezaţi în Alpi. Limba acestor grupuri etnice este aproape identică cu româna şi la fel civilizaţia tradiţională. Bunăoară mitologia ladinilor din Alpii Dolomiţi şi a ţăranilor din Carpaţi seamănă ca două picături de apă. La fel ca românii, ţăranii ladini populează pădurile cu zâne şi vrăjitoare, dar şi cu vârcolaci, acei lupi vorbitori şi antropomorfi, fiinţe fabuloase specifice folclorului get. Asemenea Carpaţilor, Dolomiții stăpâniţi de ladini au locuri magice, ascunse în cotloanele munţilor, unde pot merge doar iniţiaţii şi despre care ciobanii vorbesc cu teamă. Marca de regiune este legată de modalităţile tradiţionale de realizare a produsului. Dacă tradiţia dispare, fie dispare produsul, fie se realizează o altă varietate care păstrează numai denumirea originală. În acest ultim caz, marca este golită de conţinut. În cartea “Aventuri în tunelul timpului”, Simion Săveanu aminteşte despre caşcavalul produs în Munţii Penteleului. Împăratul Franţei, Napoleon Bonaparte I, era un mare admirator al caşcavalului buzoian. Periodic se trimeteau la Paris roţi de caşcaval pentru mesele imperiale. Starostele stânelor transmitea urmaşului în secret taina preparării. Ciobanii făceau preparativele până la un anumit punct, după care baciul rămânea singur. Se pare că adăuga usturoi, că folosea cetină de brad, oricum nu se ştie exact ce şi cum făcea! În anul 1864 a încheiat viaţa pământească ultimul staroste al ciobanilor din Munţii Penteleului. A trecut în lumea de dincolo, fără să desemneze urmaşul şi să-i transmită reţeta! Prin urmare, adevăratul caşcaval de Penteleu a dispărut definitiv acum 150 de ani! Marian Rotaru