Artizanatul este indiscutabil marcă de regiune. Obiectele artizanale, fie utile, fie podoabe, reflectă cel mai bine spiritul local. Ne amintim tarabele artizanilor care cu ceva decenii în urmă umpleau staţiunile noastre. Toţi erau de la munte şi ceea ce ciopleau în lemn iarna vindeau vara turiştilor. Băştinaşii insulei San Crisrobal, arhipelagul Solomon, confecţionează din cochiliile de melci oliva carneola banii folosiţi de membrii triburilor melaneziene din Pacific. Meşterii care prelucrează cochiliile trăiesc pe mici insule artificiale din jurul cărora adună melcii. De fapt insulele sunt înălţate din resturi de cochilii. Aici artizanii au colibele, atelierul primitiv şi cei câţiva cocotieri pe care i-au plantat. În volumul “Aku – aku”, exploratorul Thor Heyerdhal arată că una din sursele de venituri ale locuitorilor insulei Pitcairn, posesiune britanică din Pacific, sunt obiectele de artizanat. Pitcairn este o insulă mică, în mare parte cultivată şi de aceea lemnul necesar artizanilor este puţin. Pitcarnezii trebuie să facă expediţii de aprovizionare, destul de riscante şi costisitoare, pe insula Henderson, nelocuită şi împădurită. Pitcairn exportă de asemenea fructe uscate: banane, papaya, mango, avocado etc. sub marca Bounty, celebră la Londra, produse de patiserie, grisine bunăoară făcute din faină de arorunt, plantă tropicală, înrudită cu cartoful, dar şi batiste din pânză tapa, sortiment textil ţesut din coajă de dud. Batistele au imprimeuri din coloranţi vegetali. Locuitorii insulei sunt urmaşii celor şase marinari şi ai secundului Fletcher Christian de pe vasul englezesc Bounty, care s-au răsculat împotriva căpitanului, un individ josnic, lipsit de scrupule. Marinarii l-au abandonat pe căpitan într-o şalupă, iar ei s-au ascuns pe insula Pitcairn din Pacific. Era în anul 1789. Pe insula Pitcairn, marinarii de pe Bounty şi 14 femei din insula Tahiti, care i-au însoţit, vor forma o mică naţiune cu propria limbă, numita pitkern, amestec de engleză şi tahitiană. Insula este din 1838 o colonie britanică autonomă, dar în fapt un principat nedeclarat condus ereditar de urmaşii secundului Fletcher Cristian. Isprava marinarilor de pe Bounty este tema lucrărilor “Revolta de pe Bounty”, “Răsculaţii de pe Bounty”, “Bounty, Adevărata poveste a răscoalei”, “Povestea insulei Pitcairn” sau “Urmaşii răsculaţilor de pe Bounty”, scrise de Sir John Barrow, Jules Verne, Caroline Alexander, Rosalinde Amelia Young şi respectiv Robert Kirk. Patru dintre cărţile scriitorului americanul James Hall sunt dedicate insulei Pitcairn: “Trilogia Bounty”, “Bărbaţi împotriva mării”, “Insula Pitcairn” şi “Răzvrătiţii de pe Bounty”. În fine nu trebuie omis volumul “Descoperirea lui Fletcher Christian” scris de pitcarnezul Glynn Christian, urmaşul lui Fletcher, după însemnările rămase de la străbun şi după amintirile păstrate în familie. În 1856 o parte din pitcarnezi au colonizat insula Norfolk, posesiune australiană, aflată față de Pitcairn la celălalt capăt al Pacificului. La rândul lor, pitkarnezii din Norfolk au întemeiat o naţiune aparte, cu grai propriu, norfuk, derivat din limba pitkern. Epopeea coloniştilor pitkarnezi din insula Norfolk este subiectul cărţii “Iad şi Paradis”, autor Peter Clarke.
Tobi este unul din cele mai mici state din lume. Este situat în Pacific, a fost constituit în 1978 și alături de alte 15 state formează republica Palau sub tutelă americană. Tobi este alcătuit din insula omonimă în suprafaţă de 87 de hectare și insula Helen întinsă pe 25 de hectare. Cei 80 de cetăţeni locuiesc în satul Hatohobei din insula Tobi. Oamenii vorbesc limba tobiană, dar engleza este limba oficială a statului. Peştele şi cocotierii sunt principalele resurse, dar sunt şi parcele cultivate cu bananieri, legume şi taro, rădăcinoasă înrudită cu cartoful. Se cresc găini şi porci. Tobianii sunt meşteri în confecţionatul canoelor, din fibrele de cocotier împletesc frânghii, iar din coajă obţin ţesături fine. Căutate de turiști sunt statuietele din lemn ce înfăţisează oameni maimuţă, specialitate a artizanatului local. Probabil că oamenii maimuţă, o semniţie primitivă, locuiau insula când au venit strămoşii tobianilor. În privinţa artizanatului trebuie observată existenţa unor forme oripilante pentru omul civilizat. Thor Heyerdhal în cartea “Expediţia Kon Tiki”, Joergen Bitch în volumul “Jivaro” şi Aurel Lecca în lucrarea “Geografie Distractivă” amintesc obiceiul halucinant al indienilor jivaro din Ecuador, încă practicat la jumătatea secolului XX, de a mumifica capetele celor răpuşi în luptă. Se înfruptau din carnea victimelor, iar craniile reduse la dimensiunea unei portocale, printr-o tehnică numai de ei ştiută erau vândute ca “suveniruri” turiştilor amatori de lucruri morbide. Ca să facă rost de “materia primă”, jovaro atacau triburile vecine. Desigur că nu la atât se reduce cultura jivaro. Este suficient să amintesc că vracii lor cunoşteau poţiuni din plante care înmuiau pentru un timp oasele. Cu ajutorul preparatului puteau trata uşor cariile dentare ori fracturile. Înainte de a judeca cu asprime canibalismul indienilor din Amazonia, trebuie amintită legenda sârbească despre un gospodar care în numele ospitalităţii şi-a sacrificat băiatul ca să hrănească un călător. Legenda sârbească este amintirea tulbure a canibalismului practicat de slavi în vremuri imemoriale. Folclorul sârbilor pomeneşte pe căpcăuni, un fel de uriaşi canibali, dar şi pe numitele vila, fete frumoase, dar care asemenea ielelor noastre îi ucideau pe cei seduşi de farmecele lor. Herodot scrie despre androphagii canibali, probabil primitivi preindoeropeni, care locuiau pe malul Donului şi erau vecinii sciţilor. Negrii din Noua Guinee practică canibalismul ritual, arată Aurel Lecca în volumul “Papuaşii”. Mortul este mâncat de rude în speranţa că astfel vor prelua calităţile pentru care-l admirau pe când era în viaţă. ”Mânca-te-ar tata de băiat frumos”, o expresie cu iz trivial auzită la noi, este fără îndoială ecoul canibalismului ritual practicat de preindoeuropemi cu multe milenii în urmă. Cât de multe? În miturile grecilor uriaşul Tantal l-a servit mesenilor în timpul unui banchet pe fiul său Pelops. Pelops nu a fost un oarecine. A fost regele Frigiei, regiune din Asia Mica, a inițiat jocurile olimpice ale antichităţii unde se întreceau sportivii și poeții și a fondat orașul Pisa din Italia. Pelops este eponimul Peloponezului, regiune a cărei nume înseamnă în grecește Insula lui Pelops. Peloponezul este peninsula, iar canalul Corint care-l separă de continent a fost săpat abia în secolul XIX. Cum grecii, popor de navigatori nu puteau confunda o peninsulă cu o insulă, se naște întrebarea care a fost insula lui Pelops? Probabil că a fost o insulă vecină marii peninsule pe care regele frigian a așezase. Acea misterioasă insulă a dispărut, dar cu timpul numele ei a fost transferat peninsulei vecine. Asemenea cazuri se mai întâlnesc în lume. Florida, Brazilia, California sau Coreea, teritorii continentale își trag numele de la insule mitice, nemaîntâlnite azi, dar despre care vechii navigatori spun că le-au văzut. Astăzi Peloponezul deține mărci de regiune pentru pasta de brânză, mierea de albine, măsline la borcan, ulei de măsline, șerbeturi, gemuri, dulcețuri și sucuri de fructe mediteraneene. Dintre ținuturile Peloponezului: Corintia, Nemea, Malvasia, Ahaia, Mesinia, Argolida și Arcadia au fiecare vinuri renumite. Celebră și vizitată continuu de potentați și lumea bună este crama și fabrica de îmbuteliat vinuri fondate în 1859 de bavarezul Gustav Klauss în localitatea Mavrodaphne, ținutul Ahaia. Basmele noastre încep cu sintagma “când se băteau munţii cap în cap” pentru a arăta vechimea insondabilă a celor povestite. Orogenza Carpaţilor, care a însemnat un şir de cutremure uriaşe, s-a încheiat acum două milioane de ani. Cel mai vechi schelet uman din lume s-a găsit la Biciulești, judeţul Vâlcea. Acel om a trăit tot acum două milioane de ani la poalele munţilor, pe ţărmul lacului Getic care acoperea pe atunci Câmpia Română şi deci seminţia lui a fost martora înfricoşătoarelor cataclisme care au născut Carpaţii. Prin basme şi expresii verbale amintirea acelor evenimente s-a transmis până la noi, după două mii de milenii! Este şi dovadă a continuităţii noastre, fantastică ca vechime, pe acest pământ. Canibalismul propriu-zis practicat cu scop pur culinar a fost întâlnit până la jumătatea sec. XX în Congo Belgian. Este cunoscută practica belgienilor din Congo de a folosi militari indigeni înrolaţi din triburile de canibali Basongo, Libiko ori Bambala ca să strângă tributul de cauciuc pe care comunităţile indigene trebuiau să-l dea adminstrației coloniale. De teama canibalilor bieţii băştinaşi strângeau cauciucul fără să cârcnească! Năravul de a mânca carne de om, obţinută prin sacrificarea sclavilor ori a prizonierilor de război, l-a avut până nu demult tribul Bagesu din Uganda şi este de asemenea cunoscut cazul petrecut în anul 1908, când un ofiţer belgian din colonia Lado a fost ucis şi mâncat într-un sat al negrilor Azande. Lado a fost o posesiune belgiană enclavizată în interiorul coloniei britanice Equatoria, numită mai târziu Sudanul de Sud. Grozăviile relatate mai înainte sunt consemnate în lucrări precum: “Alungarea arabilor din Congo Belgian”, “Pioner în Congo Belgian”(două volume), “Canibalism şi sacrificii umane”, “Bangesu şi alte triburi din Protectoratul Uganda” ori “Note din Sudan”, scrise de Sidney Lanford Hinde, William Holman Bentley, Gary Hogg, John Roscoe şi respectiv, Basil Spence. Marian Rotaru