Revenind la merele din Dudoza, despre care am pomenit în articolul trecut, lucrurile iau o întorsătură tragicomică când un funcţionar european, german de origine, plimbându-se prin Dublin, fără treabă, dar pe banii contribuabililor, vede eticheta. Individul nu ştia geografie şi cu atât mai puţin mitologie, dar s-a gândit că fructele ochioase din raft vor face într-o zi concurenţă merelor nemţeşti din Baden. Prin urmare amploiatul întors la Bruxelles cere comisiei europene pentru agricultură să interzică importurile din insula Dudoza! Mărul este fructul cunoașterii, ori în folclorul nostru insula-munte Mărul Roşu, aşezată, spune tradiţia în Marea Neagră, este axa lumii. S-a atribuit culoarea roşie acestui loc mitic tocmai pentru a-i sublinia importanța cosmică. Mărul Roşu, denumită după alte legende şi insula Bradului, bradul fiind simbolul vieţii veşnice, uneşte în imaginarul popular lumea cerului, Lumea de Sus, cu lumea subterană, Lumea de Jos, Pe insula Mărul Roşu sau a Bradului se află un crater care coboară la apa Sâmbetei, râu subteran care închide între braţele sale insula Blajinilor. Blajinii sunt, după vechile credinţe, un popor subpământean de înţelepţi. Trăind în subteran, în Lumea de Jos, blajinii au ajuns să fie confundaţi, sub influenţa creştinismului, cu sufletele morţilor. Cel mai mare producător de cidru din lume este firma irlandeză Stronbow. Meritoriu pentru această firmă este că a construit la București, pe râul Dâmbovița, un ponton plutitor, înverzit cu jardiniere cu flori și dedicate unor activități culturale. Alături este o insulă plutitoare acoperită cu flori și o minilivadă de meri plantată în hârdaie plutitoare. Ca să revenim la mărci false trebuie trecută în revistă încă o categorie şi anume aceea a mărcilor pseudofalse. Aceste nu sunt false cu adevărat, dar sunt atribuite unor entităţi statale imaginare, virtuale ori nerecunoscute diplomatic. Sub sigla acestor pseudostate se vând timbre, monede, paşapoarte de colecţie, dar mai ales varii obiecte utile: tricouri, genţi, brelocuri etc. Devin mărci de turism, dacă au existenţă fizică. Un exemplu de pseudostat este republica Bethania. Un grup de membri ai cultului evanghelic fondează în 2010 republica Bethania. Teritoriul este situat pe ţărmul peninsulei Delmarva din statul Delaware şi are suprafaţa de 3.360 de hectare. Independenţa este motivată de faptul că zona a făcut parte din colonia Noua Olandă şi nu a fost niciodată integrată oficial posesiunilor britanice nordamericane, prin urmare nu poate aparţine nici Statelor Unite. Asociate cu Bethania sunt republica Starland şi republica celor Celor Cinci Insule. Despre Starland se spune că ar fi tot un stat secesionist, dar situat în California de Nord. Este aşezat la ţărmul oceanului la fel ca Bethania, ocupă o peninsulă şi câteva insule costiere. Cele Cinci Insule constituite ca republică separată se înşiruie de-a lungul coastei peninsulei Delmarva. Problema este că numai oficialii Bethaniei vorbesc de cele două republici, nimeni altcineva nu ştie să le arate pe hartă şi aproape sigur că nici nu le va găsi în vreun manual de geografie. Guvernul Bethaniei pune accentul pe utilizarea energiei eoliene şi solare ca strategie de supraveţuire economică, ceea ce-i corect. Bethania emite monedă, dolarul bethanian, fără putere de circulaţie, dar cumpărat de numismaţi. Principala resursă este turismul, Bethania fiind o staţiune cu plajă la Atlantic, ori după declararea independenţei numărul vizitatorilor a crescut. Sunt atraşi de insolit, iar mica republică le oferă ce doresc. Bethania are propria poliţie şi o unitate militară formată din 200 de voluntari. Militarii Bethaniei au misiunea să apere republica de o eventuală invazie americană. Cum era de aşteptat, SUA nu recunosc Bethania ca stat. Conflictul cu americanii a rămas latent, aşa că deocamdată Bethania a declarat război Coreii de Nord sau mai bine zis regimului de la Phenian, deoarece nu recunoaşte statul nordcorean. Culmea este că Bethania se declară stat socialist! De asemenea, nu recunoaşte republica islamică Iran, ci Imperiul Iran desfiinţat de fundamentalişti la 1 aprilie 1979. A trimis în acest sens o scrisoare prinţului Cyrus, moştenitorul coroanei Iranului, aflat în exil. Arhitectul Edwin Lipburger, construieşte într-un sat din Austria Inferioară, nu departe de frontiera cu landul Viena, o clădire de formă sferică. În 1984 proclamă independenţa republicii Kugelmugel, care curinde între fruntariile ei casa cu pricina. Denumirea tânărului stat este inspirată de aliura casei. În germană, la „sferă” se spune „kugel”. Arhitectul secesionist este arestat şi condamnat la puşcărie. Scapă în urma graţierii acordate de preşedintele federal al Austriei. Încurajat de toleranţa prezidenţială, Lipburger refuză să mai plătească statului Austria Inferioară impozit pe imobil şi totodată începe să comercializeze timbre ale republicii Kugelmugel. Austria nu a recunoscut republica lui Lipburger oficial, dar a făcut-o neoficial, când s-a dispus administrativ ca proprietatea arhitectului să fie înconjurată cu un gard de sârmă. Kugelmugel s-a dovedit o afacere şi pentru comunitatea locală, care încasează bani frumoşi de la turiştii care vin să vadă sfera lui Lipburger. Dintre pseudostatele virtuale, existente ca program de calculator, fără teritoriu fizic, dar devenite mărci de comerţ, exemplific “principatele” Tir Mara, Landashir, Avacal, Lochac, insulele Draconis etc. Interesante sunt principatele Saxenberg şi Dos Romeiros de Castilhaos, definite în spaţiul cibernetic. Saxanberg este o insulă poziţionată în sudul Atlanticului, iar Dos Romeiros un arhipelag din Oceanul Indian, ambele însă cu existenţă incertă! În apropierea insulei Bouvet, marinarul olandez Jan Lindestz Lindeman zăreşte în 1670 un pământ pe care-l numeşte Saxenberg. Stabileşte coordonatele geografice şi execută la faţa locului o serie de desene. Saxenberg era reprezentat ca o câmpie joasă în mijlocul căreia se înălța un munte. Insula este văzută de căpitanul american Galloway în 1804. Alexander Beaston de Kilrie este autorul unei monografii dedicate insulei Sfânta Elena publicate în 1816, unde a îndeplinit funcţia de guvernator. În 1810, scrie Beaston, a văzut la o persoană din Sfânta Elena câteva gravuri de origine necunoscută care prezentau Saxenbergul. Desenele erau executate detaliat şi conţineau note despre relief şi floră. Alexander Breaston a mai publicat „Călătorie către insula franceză Bourbon” (1794), „Războiul împotriva sultanatului Tippoo” (1800) şi diverse lucrări de agrotehnică. James Wathen de Hereford, cunoscut gravor englez, a stat pe insula Sfânta Elena în vara anului 1812 şi a avut prilejul să studieze desenele văzute de Beaston. Sunt veridice, realizate după natură şi nu din închipuire, este concluzia notată de Hereford în cartea „Jurnalul unei călătorii către Madras şi China”. Exploratorul englez Matthew Flinders nu a reuşit să găsească insula în 1801 şi se îndoieşte de existenţa ei, dar totuşi scrie în cartea „Voiaj spre Terra Australis”, publicată în 1814, că în 1810 a văzut la contele irlandez Alexander de Caledon un extras din jurnalul de bord al navei Columb care ar fi întâlnit insula la 22 septembrie 1809. În 1816, echipajul navei britanice Verity vede Saxenbergul, timp de şase ore. De atunci nu a mai văzut-o nimeni. Oficial insula Saxanberg este posesiune a Marii Britanii. Insula Juan de Lisabona şi arhipelagul Dos Romeiros sunt uscaturi fantomă din Oceanul Indian, poziţionate între arhipelagului britanic Chagos şi insula franceză Reunion. Apar pentru prima dată pe o hartă executată de un autor necunoscut la începutul secolului XVII. În 1638 geograful olandez Hugues de Linschot le notează pe harta ataşată lucrării „Istoria navigaţiei în Indiile Orientale”. Cartograful englez Robert Dudley indică în aceeaşi zonă oceanică pe harta sa publicată în 1647 două insule: Apolonia și Dascaienhas. Se bănuieşte că cele două ar fi totuna cu perechea de insule Dos Romeiros, dar la fel de bine e posibil să fi fost alte două pământuri fantomă. În 1770 sunt căutate fără succes de navigatorul Philippe de Saint Felix, dar sunt văzute în 1772 de un anume căpitan Sornin. Pe baza relatărilor lui Sornin, guvernatorul francez din Mauritius, sub jurisdicţia căruia intrau insulele Juan de Lisabona şi Dos Romeiros, ordonă reluarea căutărilor. Din păcate acestea s-au dovedit zadarnice. Joseph de Kerguelen, ilustrul navigator franzez, notează eşecul în jurnalul „Raportul celor două călătorii în Oceanul de Sud şi India”. În fine exploratorul şi astronomul Alexis de Rochon declară că e posibil să fi zărit insula Juan de Lisabona, dar fără însă a fi sigur de aceasta. Rochon a lăsat jurnalele de călătorie „Excursie în Mările Sudului”, „Voiaj în Indiile de Est şi Africa” sau „Călătorii în Madagascar şi Indiile de Est”. După ce Mauritius a devenit posesiune engleză, Marea Britanie reclamă suveranitatea asupra insulei Juan de Lisabona şi arhipelagului Dos Romeiros. Suveranitatea britanică este contestată de Franţa. Locuitorii din Reunion şi Chagos nu numai că sunt convinşi că Juan de Lisabona şi Dos Romeiros există cu adevărat, dar spun că merg pe aceste insule ca să culeagă nuci de cocos. Marian Rotaru