De menţionat că nu întotdeauna la un produs de marcă este specificată regiunea. Exemple sunt pălinca şi slana din Transilvania. Pălinca se deosebeşte net de ţuica de prune din Muscel să spunem, iar slana obţinută prin maturarea grăsimii de porc în sare are cu totul alte calităţi gustative decât şunca afumată din Moldova. “Ouăle de o mie de ani” sunt un produs tipic chinezesc obţinut prin tratarea ouălelor răscoapte cu sodă caustică. Li se spune de “o mie de ani” pentru lunga lor durată de conservare. Dealfel soda caustică este mult mai folosită în alimentaţie decât credem. Cu sodă caustică se obţin tăieţeii galbeni chinezeşti, produs foarte apreciat şi se tratează măslinele verzi ca să devină negre. Danezii fac o pastă din pește topit în sodă caustică, iar pe colacii bavarezi se presară sodă caustică înainte de a fi puşi la cuptor că să devină crocanţi. Tipic mărcilor de regiune sunt variile sortimente de halva. A fost inventată de arabi şi răspândită de turci. Halvalele se fabrică după diferite reţete tradiţionale pe o arie geografică enormă. Le găsim în Malta, în regiunea Ayeyarwadi din Burmă, în Bahrein, în Lituania ori în provincia argentiniană Cordoba. Toate halvalele pleacă de la seminţele de floarea soarelui, dar sortimentele se deosebesc atât după măcinişul şi modul de prăjire a seminţelor, cât şi după ingredientele adăugate. În România, Serbia, Slavonia, Barania, Bulgaria, Ucraina, Rusia şi Bielorusia se adaugă zahăr, fistic, migdale, stafide, cacao, rom, în Persia se adaugă miere de albine. Cândva la Sulina se producea cea mai căutată esenţă de orient, substanţa extrasă prin fierberea solzilor peştelui denumit oblete şi folosită drept lac mai ales în industria bijuteriilor şi tot Sulina era celebră pentru butoaiele cu potârnichi sărate. Totuşi ar fi bine că regiunile care definesc marca să fie clar specificate. Altfel nu este corectă înregistrarea unei indicaţii difuze, gen “ghiveci bulgăresc”. Bulgaria are o varietate de regiuni, cu propriile particularităţi. De exemplu Rumelia Răsăriteană din sudul Balcanilor şi Margina, ţinut românesc din dreapta Dunării stăpânit de bulgari, au condiţii naturale, cultură şi tradiţii cu totul diferite. Ilustrez diversitatea de care vorbesc printr-un exemplu. Un român din Silistra, întâlnit de mine, mânca foarte iute. Practic mânca ardei cu orice. Răspunde la mirarea mea: “la noi la Silistra se mănâncă iute, dar să vezi în Bulgaria!” Omul nostru nu consideră Cadrilaterul, ţinutul natal, parte a Bulgariei, ceea ce este corect. O indicaţie geografică este desigur uleiul de trandafir din regiunea bulgărească Kazanlâc. Un litru de ulei se obţine dintr-un milion de flori sau altfel spus din florile produse de zece mii de tufe de trandafir. Ca produs se deosebeşte de uleiul de trandafir obţinut în oazele Siwa din Egipt. Acolo clima, soiurile de plante, tehnica agricolă, solul diferă mult de ceea ce vedem în Valea Trandafirilor din sudul Balcanilor şi prin urmare cele două sortimente de ulei au calităţi diferite, apreciate ca atare de cunoscători. Nu trebuie confundată marca de regiune cu marca de ţară. Ultima demonstrează că statul garantează produsele reprezentative cu o anumită calitate, chiar dacă acestea sunt fabricate de întreprinderi private. La marca României, ”R”, s-a renunţat, ceea ce este o greşeală din punctul de vedere al specialiştilor (a se vedea Ioan Roş – “Dreptul Proprietăţii Intelectuale”).
Dedal a fost unul din marile genii ale antichității. A fost nu numai meşter iscusit, ci şi inventator. Lui i se datorează descoperirea velei de corabie, burghiul, echereul, nivela cu bulă de aer și tot el a construit roboţi umanoizi acţionați de arcuri şi capabili să se deplaseze. În antichitatea greacă este cunoscut uriaşul robot umanoid numit Telos din Creta, care umbla pe ţărmul insulei şi descuraja duşmanii să debarce. Heron din Alexandria, inginer din sec. IV î.Hr., a inventat prima pompă acţionată de un motor cu abur și tot el a construit un robot asemănător omului, atât de reuşit încât Aristotel văzând cum omul mecanic servea mesenii la un banchet a propus ca roboţii să înlocuiască sclavii, După o legendă arabă, în Sahara există o cetate pierdută numita Bras şi care a înflorit în vremuri imemoriale. Cetetea era apărată de oameni din aramă, deci de roboţi. Dedalus a construit în Creta labirintul din Knosos, capitala insulei. Regele Cretei, Minos, urma să-l ascundă în labirint pe fiul său, Minotaurul, om cu cap de taur și canibal pe deasupra. După terminerea construcţiei hainul Minos i-a inchis în labirint pe Dedalus şi pe fiul său Icar. Dedalus a meşterit pentru el şi fiu câte o pereche de aripi, făcute dintr-un cadru articulat de lemn şi cu pene prinse cu ceară. Dedalus l-a sfătuit pe Icar să nu zboare prea jos pentru că umezeala sărată de la apa mării ar îngreuna penele, dar nici prea sus pentru că soarele ar topi ceara care prindea penele. De fapt mai sus este frig, dar sfatul lui Dedalus rămâne valabil. La frig ceara se fărâmiţează. Cei doi şi-au luat zborul din labirint, dar Icar nu a ascultat părintele. S-a înăţtat prea sus şi s-a prăbusşt. A căzut pe o insulă din Marea Egee. Insula pe care a murit Icar se cheamă de atunci Ikaria. În sec. XVI insula intra în stăpânirea turcilor şi se va elibera abia la 9 iulie 1912. La această dată Ikaria se proclamă republică independentă. Unica navă militară a insulei cucereşte de la turci câteva insule mai mici din jur şi le alipeşte. La 4 noiembrie 1912 Ikaria este cucerită de armata greacă şi alipită la regatul Greciei, numai că prin acordul încheiat mândrii ikarioţi au obţinut ca unirea să se facă numai pentru o sută de ani. În 2012 când suta s-a scurs, în Ikaria apar trei grupări. Una dorea unirea definitivă cu Grecia, alta independenţa, iar a treia unirea cu Austria. De fapt Germania dorea să ia insula, dar i-a scos pe austrieci la înaintare ca să nu fie acuzată că vrea dezmembrarea Greciei, ceea ce de fapt dorea. După unirea cu Austria, un referendum trucat făcea ca insula să treacă la Germania. În final Ikaria a ales să rămână cu Grecia. Ikaria este celebră pentru vin dar şi pentru producţia bio de legume. Bineînţeles că peisajul, clima plăcută, plajele, ciudatele case ale ikarioţilor săpate în stâncă atrag turiştii. Ikaria este una din cele mai sanogene locuri din lume. Oamenii trăiesc perfect sănătoşi vieţi îndelungate. Suta de ani este o vârstă banală în insulă. În cartea geografului german Julius Semionw, “Averile Pământului. O geografie economică pentru oricine”, apărută în 1938 şi reeditată recent de regretatul scriitor Constantin Chifane Drăguşani, prin Fundaţia Culturală Marco Polo se spune că până şi calitatea aerului este o resursă economică. Într-adevăr aerul de la Băile Herculane de exemplu, ionizat şi încărcat cu energia telurică radiată din sol, are efect binefăcător pentru sănătate şi chiar binedispune. În insula Ikaria, energia telurică, apa împregnată cu această energie, fac ca insula să fie un loc sanogen. Dan Buettner în cartea “Zone albastre” enumera insula printre primele 10 locuri sănătoase din lume, alături de mica republică Goust din Pirinei cu locuitorii ei care sunt activi la vârsta de 140 de ani ori de valea Vilcabamba din Anzii Peruvieni. În Vilcabamba centenarii muncesc pe plantaţiile de cafea şi tutun. Au fumat şi au băut cafea toată viaţa, au mestecat frunze de coca şi la o sută de ani sunt încă tineri. Probabil că această sanogenie a Ikariei, devenită marcă de regiune, a atras apetitul întreprinzătorilor şi potentaţilor germani. Este cunoscut cazul ikariotului Stamatis Moraitis. Omul, născut în 1909, se stabilise din 1945 în California. Reuşise în viaţă şi avea ceva avere. În 1967 este diagnosticat cu cancer la plămâni în stadiu terminal. Zece medici l-au consultat şi toţi i-au prescris chimioterapie şi erau rezervaţi privind şansele de vindecare. Stamatis nu urmează tratamentul. Pleacă acasă în Ikaria. Aici pe insula lui, alături de părinţi, rude şi prieteni începe o viaţă nouă. Se apucă de grădinărit şi viticultură, câstigă bani, duce o viaţă tihnită şi sănătoasă. În fiecarea seară mergea cu prietenii la taverna din sat. Bea o sticlă de vin şi fuma ţigări Papastratos. Stamatis s-a vindecat complet de cancer. În 2011, trecuse bine de suta de ani, dar el trăia, era sănătos şi fericit. Mediul sănătos din Ikaria şi-a spus cuvântul. Există şi false indicaţii geografice. Acestea denumesc sortimente de produs, dar a căror obţinere nu este legată de locaţia precizată. Este cazul icrelor roşii, numite şi icre de Manciuria. Icrele roşii nu sunt produse neapărat în apele Manciuriei, cea mai mare parte provin de la somonii din Siberia. Sunt delicatese alimentare, la fel ca icrele negre recoltate în Marea Neagră şi Marea Caspică sau precum icrele aurii aduse din Golful Persic. Există şi situaţii înşelătoare ale pseudoindicațiilor de regiune. Iată un caz din vremurile noastre! Insula Dudoza este o fantomă geografică din Atlantic, un fel de “pământ al făgăduinței” din miturile irlandezilor. Cidrul, vinul de mere, este băutură naţională a irlandezilor şi de aceea pentru ei paradisiaca Dudoză ar fi acoperită cu păduri de măr. Un negustor din Dublin a pus pe merele din galantar menţiunea “din Insula Dudoza”. Evident că nu era vorba de o marcă, atâta vreme cât insula există doar în imaginaţia pescarilor. Prăvăliaşul cel isteţ a vrut numai să exploateze comercial un mit. Aşa fac reclamă fermierii din insula antileză Barbados când spun că grefiile vândute de ei au fost culese din Grădina Edenului! Marian Rotaru