În evul mediu ţăranii japonezi plăteau tribut în produse agricole lorzilor daymio, ori aceste dări erau atât de mari că pentru a nu muri de foame agricultorii erau nevoiţi să se hrănească cu plante sălbatice. Printre acestea s-a numărat brusturele a cărui rădăcină este comestibilă, dar fadă la gust. Împinşi de nevoie, ţăranii nu numai că lăsau să crească brusturii la marginea câmpurilor agricole, dar prin selecţii şi încrucişări au creat 15 specii cu calităţi gustative net superioare, aşa încât astăzi în Japonia brusturele este legumă nelipsită în bucătărie. La noi rădăcina brusturelui sălbatic este folosită în medicina naturistă, iar pe alocuri din rădăcina de brusture se prepară pâine şi un fel de terci. Hainan este o insulă din Marea Chinei de Sud, mai întinsă ca suprafaţă decât Belgia. Băştinaşe sunt populaţiile malaieze li, miao si zhuang, organizate în triburi, dar insula aparţine din antichitate Chinei. Colonizarea masivă cu chinezi a insulei începe abia în primul deceniu al sec. XX. La 1 octombrie 1949 China se separă în Republica Populară Chineză pe continent, stat comunist si Republica China pe insula Taiwan, stat capitalist. Iniţial Hainanul a intrat sub controlul Taiwanului, dar în mai 1950 armata comunistă debarcă pe insulă și la 1 iunie 1950 insula Hainan este alipită provinviei Guangdong a Chinei comuniste. Începând din 1988 insula Hainan se bucură de autonomie și de un sistem economic liber de piaţă. Hainanul este marele furnizor al Chinei de produse tropicale: cafea, cacao, ananas, nuci de cocos, cauciuc natural, trestie de zahăr, piper negru. Conservele de ananas şi cutiile cu cacao chinezească, care apăreau într-o vreme pe piaţa românească, proveneau din Hainan. Produsul specific Hainanului nu-i însă nu-i nici cacao și nici ananasul, ci o specie locală de ardei gras galben şi iute, unic în lume. Este cunoscut mai ales de consumatorii chinezi, japonezi şi americani. Produsele specifice trebuiesc protejate juridic deoarece în rândul consumatorilor au reputaţie cu valoare comercială şi prin urmare falsificarea lor este înşelăciune. De asemenea, produsele tradiţionale sunt rodul creativităţii colective, ceea ce conferă comunităţii drept de proprietate intelectuală şi nu în ultimul rând sunt importante pentru că susţin economia locală. Comunitatea are în chip natural monopolul producţiei acestor bunuri şi totodată notorietatea lor vitalizează turismul în zonă. Protecţia de care spuneam se face prin marca de regiune şi indicaţia geografică. Astăzi se foloseşte numai categoria “indicaţie geografică”, dar nu este corect. Marca de regiune se referă la produse obţinute printr-o activitate manufacturieră, de exemplu covrigii de Buzău, cergile din Maramureş, brânza din Mărginimea Sibiului, cârnaţii de Pleşcoi (Buzău), magiunul şi zacusca de Topoloveni (Muscel), dulceaţa din Vălenii de Munte (Prahova). Amintesc şi alte mărci unele dispărute azi: telemelele de Covurlui, Brăila şi Dobrogea, caşcavalul de Penteleu, ţigările şi dulciurile de Ada Kaleh, oalele de lut de la Brădeşti – Tutova, butoaiele de la Praja – Tutova, roţile de moară de la Hârlău – Iaşi, salamul de Sibiu, săpunul de Bârlad, gemul de caise de Focsani, vinul de stafide de pe domeniul Ducelui Nicolae, de la Tohani -Prahova, şampamia Bazilescu de la Urlaţi – Prahova etc. Indicaţia geografică face trimitere la produsele culese din natură şi comercializate ca atare fără prelucrări care să le schimbe însuşirile. Indicaţii geografice sunt ceapa de Buzău sau scrumbiile de Dunăre. Indicaţiile geografice puse sub protecţia statului devin “indicaţii geografice înregistrate”. În timp ce mecanismul juridic de protecţie a fost creat în epoca modernă, indicaţiile geografice ca atare au o îndelungată folosinţă. Lumea antică acordă mare atenţie provenienţei mărfurilor. “Istoria Naturală”, enciclopedia lumii vechi, datorată lui Pliniu cel Bătrân, abundă de indicaţii geografice atribuite diferitelor articole de comerţ. La fel în “Descrierea Greciei”, lucrarea lui Pausanis din sec. I d.Hr., sunt amintiţi fragii de pe muntele Helion, curmalele din cetatea Aulis, regiunea Boeţia ori uleiul de măsline din satul Thitorea, regiunea Phocida. Negustorii au păstrat peste veacuri obiceiul diferenţierii calitative după originea geografică. Era celebrul “orzul de Dunăre”, articol de export al României interbelice, aşa cum sunt apreciate şi azi smochinele recoltate în valea Agro din Sicilia. Sunt apreciate caisele cultivate în Panonia, în regiunea Washau din landul austriac Austria Inferioară, în cantonul elveţian Wallis, în Tirol şi în provincia turcească Malatya. Cele mai căutate migdale vin din provincia portugheză Algarve. De ele este legată o legendă frumoasă, redată în volumul “Portugalia. Ghid complet”. Se spune că migdalii au fost plantaţi pentru prima dată la ordinul unui rege maur care stăpânea în Algarve. Voia ca florile albe de migdal să potolească soţiei sale de neam viking dorul zăpezilor de acasă. Alte migdale celebre provin din Cnidia Chersonisos, malul din Ionia al strâmtorii Dardanele şi din regiunea grecească Magnesia. În viitor pot să apară desigur şi alte mărci de regiune, nu numai prin promovarea comercială sau prin extindera modei de consum, ci şi prin modificări ale activităţilor antropice. Omul suplineşte creaţia naturii. Astfel, arborii de cauciuc din Brazilia au găsit o nouă patrie în Malaezia, devenită azi unul din marii producători mondiali. Geizerele care oferă gratuit apa caldă permit cultura bananelor în sere, în Islanda şi insulele Feroe. Ceaiul a fost aclimatizat şi se cultivă azi în Cornwall, viile au început să apară în văile din Columbia Britanică, adăpostite de curenţii reci de aer, dar şi în sudul Angliei, comitatul Devon. Smochinii rodesc pe Valea Rinului, dar şi în insula Helgoland din Marea Nordului. În comitatul York din Anglia au apărut plantaţii de kiwi, loquat- un soi de citrice originar din China şi de curmal japonez (persimon). Ungurii cultivă smochine şi curmale în văile adăpostite ale Munţilor Mecsek din sudul Transdanubiei. În Bugeac a apărut o plantaţie de ananas, lângă Bucureşti au apărut plantaţii de kiwi şi banani. Este adevărat ca bananele din Ilfov nu se coc, dar pot fi folosite pentru dulceaţă ori ca adaos în laptele praf. Lângă Craiova s-a încercat cultura bambusului, nuielele fiind folosite pentru a confecţiona undiţe, iar în perioada interbelică s-a cultivat experimental în Cadrilater trestie de zahăr. Rădăcinile trebuie să fie acoperite iarna cu paie ceea ce face să nu fie rentabilă cultura, dar apicultorii dobrogeni au avut mici parcele cu trestie de zahăr. Foloseau sucul pentru hrana albinelor. Pe piaţa occidentală au început să fie căutate laptele şi brânză de măgăriţă şi nu demult un fermier olandez a avut năstruşnica idee să prepare brânză de porc. A obţinut experimental jumătate de kilogram de brânză pe care a vândut-o unui gurmand, la preţul de 1.000 de euro. În Scoţia şi în Norvegia s-au înfiinţat primele ferme experimentale în care să fie crescute balene pentru lapte. Fermele sunt organizate în fiorduri, balenele se hrănesc cu krill, un crustaceu mărunt care poate fi adunat destul de uşor din mare, problema este mulsul. S-a reuşit. O balenă furnizează lapte cât 80 de vaci, iar laptele este mult mai gras decât cel de vacă. Siberia, se ştie, este celebră pentru blănurile de animale sălbatice. Cea mai preţioasă este blana de samur. Nu numai că este frumoasă, dar este foarte bun izolator termic şi de aceea din blană de samur se fac căciuli pentru aviatorii care lucrează pe avioane utilitare în extremul nord. Ian Frazier, autorul cărţii “Călătorie în Siberia”, a testat pe viu calităţile blănii de samur. Era undeva în nordul Yakutiei. Afară erau 50 de grade sub zero, iar gazdele l-au îndemnat să doarmă afară, într-un cort mare de pânză. În cortul de pânză temperatura era de minus 30 de grade, dar înăuntru era un alt cort mai mic făcut din blană de samur. Blana era subţire, aproape că se vedea prin ea. Autorul a intrat în cortul de blană. Aici era deja cald de la flacăra unei lumânări. A dormit în blană de samur de parcă a stat “într-o pâine prăjită”! În localitatea aceea era atât de frig iarna că nu porneau maşinile, ţevile de apă curentă erau golite, iar lumea ţinea carnea în veranda casei ca în cel mai straşnic congelator. Apa se aducea cu sacaua de la râu. Trebuiau să spargă gheaţa. Bivolii care trăgeau sacaua aveau pe cap o calotă de gheaţă. Era formată din aburul care le ieşea pe nări. Un inginer bârlădean, Mihai Solomon, povestea că a văzut iarna într-o piaţă din Siberia cum se vindea laptele “la bucată”. Laptele era îngheţat în recipiente de jumătate de litru, un litru sau doi. Precupeţele ţineau cilindrii albi de lapte pe tarabă. Niciun pericol să se dezgheţe până ce era pus la fiert acasă. Apropo de blană de samur, observăm cât de multă economie de energie poate însemna izolaţia bună a pereţilor. Un prototip de casă perfect izolată a fost realizat în România. Cu căldura telurică adusă cu o pompă de căldură, în cameră sunt 15 grade oricât de ger ar fi afară. Temperatura creşte după dorinţă cu aport suplimentar de energie. Odată încălzită, temperatura în cameră se păstrează trei săptămâni! Produsele cu marcă de regiune sunt fabricate de o multitudine de firme sau de mici meşteşugari. Mărcile de regiune au caracter comunitar, aparţin culturii locale şi sunt expresia creativităţii colective, deşi trebuie spus că, nu o dată, industria mare le-a preluat şi vom vedea asta când ne vom referi la mărcile Bârladului. Marian Rotaru