Dacă bine îmi amintesc, despre o insula exotică descoperită de români şi devenită posesiune a României vorbesc în glumă două personaje din romanul “Corigent la limba română” scris de Ion Minulescu. Un roman pentru tineret din “Colecția doi lei” apărut prin anii 1960 este legat de descoperirea de către marinarii români a unui ostrov stâncos în Pacific şi pe care-l numesc insula Carpaţi. Aceste ficţiuni literare sunt izvorâte din dorinţa ascunsă a autorilor romantici de a vedea ţara noastră în postură de putere colonială. Romantismul depărtărilor şi al descoperirilor de pământuri necunoscute este hrănit uneori de presă cu ştiri bombă, care deşi nu au legatură cu realitatea sunt publicate pentru a vinde ziarul. Într-o schiţă umoristică scriitorul ceh Jaroslav Hasek ironiza un ziar din Praga de la începutul sec XX, care publicase pe prima pagină un articol despre descoperirea unui continent în Pacific. Descoperirea, scria autorul articolului, înveninase relaţiile dintre marile puteri, dornice de avantaje teritoriale. Sub altă formă, nici presa din sec. XXI nu-i străină de ştiri capțioase. Pe un portal de internet văd un titlu care mi-a trezit brusc interesul: “S-a găsit un nou continent”. De fapt geologii au constatat că Noua Zeelandă şi Noua Caledonie sunt aşezate pe un scut continental, diferit de cel al Australiei. Este vorba de un continent în cea mai mare parte scufundat şi pe care oamenii de ştiinţă l-au numit convenţionl Zeelandia. Nu este un continent nou, Noua Zeelandă şi Noua Caledonie, principalele pământuri ale Zeelandei, sunt descoperite din sec. XVIII. Zeelandia nu “a fost găsită”, ca şi cum ai spune că “a fost descoperită”. Zeelandia a fost doar pusă în evidenţă. Asemenea “puneri în evidenţă” de continente şi oceane sunt obişnuite în geografie. Astfel unii zic că este un singur continent american, alţii susţin că America de Nord şi America de Sud sunt continente diferite. Până în anii 1940 se considera că arealul marin din jurul Antarcticii formează aşa numitul Ocean Îngheţat de Sud, entitate geografică care azi nu mai e luată în considerare. “S-a pus în evidenţă un nou continent”, cam aşa trebuia să sune în mod corect şi cinstit titlul articolului de pe internet! Cum spuneam, omisiunea lui Emil Racoviţă de a lua în posesia României insulele Cobălcescu şi Racoviţă va fi corectată în anul 2009 de regretatul om de ştiinţă, explorator şi scriitor Teodor Gheorghe Negoiţă, reprezentantul României în Tratatul Antarctic şi fondatorul primei baze româneşti în Antarctica, Staţia Law-Racoviţă. Pe harta oficială a Tratatului Antarctic, Teodor Negoiţă a adăugat indicativul României la numele insulelor Cobălcescu şi Racoviţă. Participanţii la Tratat au acceptat notaţia şi astfel cele două insule au intrat formal în posesia României. Nici de data aceasta statul român nu s-a arătat interesat să consolideze apropiațiunea. Într-adevăr acele mici insule stâncoase nu au importanță economică în sine, dar apele teritoriale din jur au desigur. De exemplu în 1931 a existat o dispută serioasă între Franţa şi Mexic privind suveranitatea insulei Cliperton din nordul Pacificului. Prin arbitrajul Vaticanului, Parisul a obţinut insula, dar Mexicul o consideră şi acum teritoriu în litigiu. Mexicanii care locuiau pe Cliperton din exploatarea zăcămintelor de guano, îngrăşământ natural rezultat din dejecţiile păsărilor marine şi din creşterea porcilor, au părăsit insula în 1945. Guano se terminase. Astăzi insula Cliperton în suprafaţă de 169 de hectare este nelocuită, nu are izvoare de apă dulce şi nici vegetaţie în afara câtorva cocotieri, dar este plină de crabi. Atunci de ce atâta pasiune pentru acest petic sterp? Răspunsul este simplu: apele teritoriale din jur sunt bogate în bancuri de ton. În ce priveşte stâncile descoperite de Racoviţă, lucrurile trebuiesc privite în perspectivă: uriaşele bogăţii ale Antarcticii sunt tot mai râvnite într-o lume avidă de resurse şi în curând continentul sudic va fi împărţit între cei puternici. Din acel moment posesiunile româneşti din Antarctica care înseamnă zona staţiei Law-Racoviţă-Negoiţă din Dealurile Larsemann, Ţara Prinţesei Elisabeta, insula Cobălcescu şi insula Racoviţă pot valora mult. Inginerul Teodor Gheorghe Negoiţă, doctor în chimie, este autorul a peste 30 de lucrări ştiinţifice şi a două cărţi de călătorie. A lăsat nepublicată o carte despre pigmeii din Congo scrisă pe baza materialelor culese de expediţiile belgiene parvenite lui printr-o colaborare internaţională, etnografia fiind pasiunea din tinereţe a savantului. A lăsat deasemenea nepublicate un jurnal de călătorie în Groenlanda şi Spitsbergen şi o lucrare dedicată românilor care au cercetat zonele polare. Trista soarta a cărţilor nepublicate! Mereu mă încearcă regretul că ultimile două volume ale unuia dintre scriitorii favoriţi, Aurel Lecca, maestru al literaturii geografice, nu au fost editate: “Bascii” şi “Oceanul Planetar”. Ultimea promitea să fie continuarea excelentelor volume “Atlanticul” şi “Pacificul”. Negoiţă a fost directorul fondator al Fundaţiei Antarctice Române, înfiinţată în 1987 şi al Institutului Antarctic Român. Această din urmă instituţie, devenită marcă, exportă inteligenţă, cea mai scumpă marfă. Institutul Antarctic Român nu primea niciun ban de la stat. Fondurile institutului nu se bazau nici pe donaţiile private, deşi ar fi fost binevenite, ci pe autofinanţare. Erau bani primiţi pentru colaborări la proiecte internaţionale de cercetare, din brevete de invenţie, din proiecte proprii ori din publicarea lucrărilor ştiinţifice. Astfel cercetătorii institutului au descoperit la o nouă specie de bacterii găsite în rocile aduse din Antarctica o enzimă pe care au utilizat-o la obţinerea unui biodetergent de calitate superioară. Fabricanţii români nu au fost interesaţi de descoperire. A cumpărat patentul o companie străină. La institut a fost proiectat cel mai performant model de locuinţă destinată zonelor polare şi reci. Proiectul a fost cumpărat şi chiar premiat de Tratatul Antarctic. Teodor Negoiţă intenţiona să asigure staţiei Law-Racoviţă autonomia energetică cu panouri fotovoltaice şi turbine eoliene, voia de asemenea să construiască în apropierea staţiei o cabană pentru turiştii bogaţi dornici de sejururi în Antarctica şi de partide de pescuit în lacurile din zonă, iar pentru aceasta voia să aducă lemn din pădurea părintească de la Sascut. Din afacerea cu turismul spera să sporească resursele financiare ale intitutului. Numele lui Teodor Negoiţă devenise o marcă în sine. Era credibil, de aceea Marea Britanie i-a cerut sprijinul. Negoiţă urma ca prin cuvântul său în faţa adunării Tratatului Antarctc să susţină cererea Regatului Unit de a efectua foraje într-o zonă din oceanul austral. Desigur englezii căutau petrol. Discursul lui Teodor Negoiţă a fost hotărâtor. Britanicii au obţinut concesiunea şi s-au compensat oferind României în Antarctica, prin intermediul exploratorului nostru, staţia australiană Law, devenită apoi Law-Racoviţă şi teritoriul adiacent situat în zona Dealurilor Lasermann din Ţara Prinţesei Elisabeth. Autorul Rudyar Kipling este un alt exemplu de om cu nume devenit marcă. Autorul “Cărţii Junglei”, a romanului “Kim” ori a volumelor “De la o mare la alta”, “Scrisori din călătorie”, “Amintiri din Franţa” ori “Schiţe braziliene”, primea de la editor câte o liră sterlină pentru fiecare cuvânt scris! România a avut mărci de prestigiu şi în industria bancară ori a asigurărilor. Casa de Economii şi Consemnaţiuni (CEC), a fost înfiinţată încă din 1864 ca firmă de stat. Regia Loteria Naţională, creată în 1906 prin decret regal, avea misiunea să finanţeze din profit Ministerul Culturii. Cu banii loteriei s-a construit Ateneul Roman. Lozul în plic, atât de popular într-o vreme, este înfiinţat în 1929 ca regie de stat, sub denumirea Loz IOVR- Invalizi, Orfani şi Văduve de Război. Profitul mergea la Ministerul Prevederilor Sociale, pentru fondul de pensii. Industria asigurărilor, apare în faza incipientă în Transilvania secolului XIV. În 1744 se constituie la Braşov o “casă de incendii”, iar în 1848, tot aici, se înfiinţează prima societate modernă de asigurări, numită Institutul General de Pensii. În Vechiul Regat, prima societate de asigurări este fondată în 1871 sub numele „Dacia”, având capital de stat. Pentru asigurări în agricultură şi industria alimentară este creată în 1906 societatea particulară “Agricola”. Aceasta fuzionează în 1930 cu o firmă similară din Cluj, denumită “Foncierea”, dar cea mai titrată companie de asigurări din ţara noastră, Asigurarea Românească S.A., cu capital de stat, începe activitatea în 1932. După 1952 va fi redenumită ADAS. Unele produse provenite din anumite regiuni sau localităţi au însuşiri specifice care le particularizează de produsele similare obţinute în alte părţi. Această particularizare este rezultanta condiţiilor de mediu ori a metodelor şi reţetelor tradiţionale de producţie. Clima, calitatea apei şi a aerului, solul, mineralele, flora şi fauna sunt factori de mediu care pot contribui la originalitatea produsului. Acestora li se adaugă elementele antropice, care înseamnă tradiţii, cultură locală, condiţii istorice, religia comunităţii şi nu în ultimul rând, geniul colectiv. Am amintit condiţiile istorice şi într-adevăr acestea influenţează creativitatea. Marian Rotaru