Şvabii, originari din regiunea bavareză Suabia, au pus bazele pus bazele sericiculturii în Banat. Cultura duzilor şi creşterea viermilor de mătase era o afacere prosperă nota Johann Kaspar Steube în cartea “Nouă ani în Banat. 1772-1781”. Filatura de mătase Lugoj, celebra firmă românească care prelucra mătasea fermierilor este pusă în funcţiune în 1837. În 1844 este pusă în funcţiune la Galaţi una dintre cele mai mari fabrici de conserve de carne din Europa. Întreprinderea este fondată de evreul Samuel Goldner şi este considerată prima fabrică mecanizată din România. În lucrarea “Industria în Moldova între anii 1848-1864”, autorul Leonid Boicu arată că fabrica lui Goldner folosea ca materie primă carnea de vită furnizată de judeţele Covurlui, Brăila, Ismail, Cetatea Alba, Cahul, Tighina, Tecuci, Tutova, Fălciu şi Vaslui, iar conservele fabricate ambalate în cutii de tablă erau exportate pentru consumul civil în Anglia, Irlanda şi Austria. Numai în magazinele din Anglia au ajuns în anul 1850 peste 6.000 de tone de conserve de carne produse la Galaţi. Compania Goldner a devenit din 1854 furnizorul marinei regale britanice, iar din 1850 şi al armatei terestre britanice. Conservele de carne fabricate la Galaţi au fost consumate de soldaţii britanici, francezi, piemontezi, austrieci şi turci în războiul Crimeii (1853-1856) şi au aprovizionat expediţia exploratorului englez Sir John Franklin, plecat în Arhipelagul Arctic Canadian ca să găsească celebrul pasaj de Nord-Vest, legătura dintre oceanele Atlantic şi Pacific. Fabrica de conserve Galaţi este descrisă de călătorul englez J. H. Skene în lucrarea “La graniţa dintre creştini şi turci. Călătorie în ţările Dunării de Jos. 1850-1851” . În 1825 principele Ioan Sandu Sturdza semnează un decret prin care autoriza pe Anton Vorel originar în Boemia să deschidă la Piatra Neamţ o farmacie. Vorel va crea medicamente din plantele medicinale culese de pe valea Bistriţei, imediat apreciate de medici şi bolnavi. Produsele Vorel se impun pe plan naţional şi deja în 1851 sunt recomandate într-un articol apărut în “Foaia sătească a Principatului Moldovei”. Din farmacia devenită, după unirea principatelor, “Farmacia Regală Vorel”, se dezvoltă “Laboratoarele Vorel”, una din cele mai puternice mărci româneşti ale perioadei interbelice. Sunt omologate 120 de medicamente naturiste, vândute în toată România Mare şi exportate în 70 de ţări. Firma devine “Furnizor al Casei Regale”. Distincţia însemna cea mai înaltă recunoaştere a calităţii furnizate. În 1948 Laboratoarele Vorel sunt naţionalizate şi distruse. Comuniştii nu aveau încredere în farmacia verde! Se pierd definitiv majoritatea reţetelor de fabricaţie, printre care şi a ceaiului medicinal “Carpaţi”, poate cel mai cunoscut produs Vorel. Laboratoarele vor fi reînfiinţate în 1983 în urma campaniei susţinute de poetul Adrian Păunescu prin revista “Flacăra”. Deocamdată la Brăila încă există Farmacia Faltis, înfiinţată în 1892, unde sunt preparate peste 100 de medicamente naturiste originale, dar inspirate din monumentala lucrare “Farmacopeea Română”, publicată de brăileanul Dumitru Hepites în 1862. Domnul Ion Bobaru, considerat ultimul spiţer al Brăilei, a moştenit farmacia de la tatăl său, care l-a rându-i a cumpărat-o de la familia Faltis, primii proprietari. Tatăl a fost la început angajatul familiei Faltis. Materia primă se constituie din plantele medicinale culese din munţii Vrancei sau cultivate în grădina domnului Bobaru. Domnia sa se numără printre puţinii posesori din România al unui arbore ginko biloba. Extrasul din fructele de ginko este cel mai bun tratament pentru afecțiunile de circulaţie sangvină. La Farmacia Faltis lucrează o maşină de pastilat marca Eureka, fabricată în 1915. În perioada interbelică, Faltis prepara cele mai bune somnifere şi antidepresive de pe piaţa românească. A fost certificată ca “Furnizor al Casei Regale”. În 1874 Nicolae Z. Chrissoveloni pune bazele la Ghidigeni a celui mai important complex industrial din judeţul Tutova. În limba greacă Hrisoveloni înseamnă “ac de aur”. Probabil strămoşii au fost croitori iscusiţi, de unde şi pasiunea pentru industrie a urmaşilor. În privinţa vocaţiei industriale, moştenită genetic de la străbunii meşteşugari, se poate face o paralelă între Chrissoveloni şi Nicolae Malaxa, cel mai mare industriaş român şi fondator al industriei româneşti moderne. Numele Malaxa purtat de o familie de aromâni din Munţii Pindului a derivat din verbul latin malisare, ce denumeşte acţiunea de “a amesteca pământul”. Altfel spus strămoşii familiei Malaxa au fost olari. Primul Chrissoveloni este amintit în secolul XIV la curtea împăratului din Constantinopol, dar în următoarele cinci veacuri Chrissovelonii vor fi mici boieri din insula grecească Chios. Insula produce un vin celebru, mandarine, smochine, măsline și cireșe de bună calitate. Însă Chios este vestită pentru pinii de mastic, iar masticul produs aici este cel mai bun din lume. I se spune Lacrima de Chios. Răşina de mastic se foloseşte pentru mestecat asemenea gumei, în cofetărie, la prepararea bomboanelor, dar şi la fabricarea unei băuturi alcoolice dulci şi aromate, mastică. În sudul Chiosului sunt 20 de sate numite generic, Mastichochoria. Aceste sate stăpâneau majoritatea pădurilor de pin producător de mastic. Satele Mastichochoria s-au bucurat de autonomie interna și au avut privilegii atât în timpul timpul stăpânirii turcești, cât și în Grecia modernă, până prin 1975. Sub turci satele nu plăteau alte impozite decât o cantitate de mastic trimisă pentru cofetarii sultanului. Satele Mastichochoria erau în evul mediu atacate adesea de pirați care voiau să fure masticul. De nevoie locuitorii din Mastichochoria au devenit buni luptători, iar satele lor sunt construite anume ca să reziste atacurilor: aveau străzi înguste și ziduri de apărare făcute din piatră. În treacăt fie zis, în deceniile trecute încă mai exista piraterie în insulele Greciei. În anii 1970 bunăoară se semnalaseră în Arhipelagul grecesc 50 de atacuri piraterești. În meşteşugul preparării rachiului de mastic trebuie căutată originea ideatică a fabricii de spirt din Ghidigeni. În 1822 Zanis Chrissoveloni, tatăl lui Nicolae, conduce răscoala din Mastichochoria împotriva beyului turc. Revolta este înfrântă, iar Zanis, ca să scape cu viaţă, ia calea exilului. Vreme de 26 ani va sta la Constantinopol, aici se căsătoreşte şi tot aici se naşte fiul său Nicolae în 1835. Totuşi capitala imperiului nu putea fi loc sigur pentru un grec care a ridicat arma împotriva unui principe turc şi de aceea în 1848 când reuşeşte să adune destui bani pleacă în Moldova. Face comerţ en gros cu cereale la Galaţi, afacerile merg bine şi după doi ani deschide o filială la Brăila, în principatul vecin. Fiind bogat, Zanis trimite fiul la studii în Germania, iar când Nicolae se întoarce acasă cu diplomă de inginer agronom îi dă bani să înceapă propria afacere. Nicolae Z. Crissoveloni cumpără în 1872 moşiile Ghidigeni şi Ciorăşti de la Dumitru Mavrocordat. Nu se ştie dacă Nicolae a vrut să facă agricultură sau, şcolit în spiritul german şi având în sânge înclinaţia de meşteşugar, s-a gândit de la bun început la industrie. Oricum, Gara Ghidigeni dată în funcţiune în 1872 a fost un atu serios pentru dezvoltarea industrială. Începe în 1874 cu o distilerie de fructe. Deja în presa anului 1876 rachiurile de fructe fabricate la Ghidigeni erau declarate cele mai bune din România. Urmează o fabrică de cărămidă în 1880, fabrica de sticlă de la Gara Ghidigenu şi fabrica de spirt în 1892. La fabrica de sticlă s-a produs o vază premiată la o expoziţie naţională. Spirtul era fabricat din grâu, porumb sau cartofi, prin urmare fabrica valorifica producţia agricolă locală. Întreprinderea s-a impus în peisajul economic, fiind amintită în Marele Dicţionar Geografic al României, volumul III, editat în 1898. Nicolae construieşte pe locul unui fost han Palatul Chrissoveloni, astăzi monument istoric. Urmaşii lui Nicolae, Jean (Nicky sau Nicu) şi Dumitru, extind compania. Producţia se diversifică în deceniile următoare cu: dioxid de carbon alimentar, apă carbogazoasă, carbonat de calciu, carbonat de potasiu, drojdie alimentară, băuturi alcoolice (lichior de portocale, pipermint etc), conserve de legume şi fructe, moară de cereale. Compania dispunea de o serie de facilităţi: casă de apă, atelier mecanic de prelucrări prin aşchiere şi lăcătuşerie, atelier electric de reparaţii şi bobinaj, tâmplărie, centrală termică, o microhidrocentrală pe râul Bârlad, gara industrială Nichișeni şi linia ferată Nichișeni-Ghidigeni, cantină pentru salariaţi, brutărie, crescătorie de porci, fermă de vaci, ciupercărie, grădină de legume, locuințe de serviciu pentru cadre. În cadrul concernului au intrat de asemena fabricile de oţet de la Nichişeni, Simila şi mai ales cea din Bârlad, care producea celebra marcă de oţet “Florica” , Banca Chrisoveloni din Bucureşti, la care era acţionar şi Max Aushnit unul dintre giganţii industriei grele româneşti interbelice, exploataţiile agricole de la Ghidigeni şi Ciorăşti şi o rezervaţie cinegetică cu fazani, căprioare şi mistreţi la Ghidigeni. Desigur ar fi fost posibilă producţia de suc de portocale, dat fiind că la fabricarea lichiorurilor se folosea numai coaja acestor fructe. Pe vremea aceea însă cerinţele pieţii era mici. De aceea pulpele de portocală erau date muncitorilor, iar aceştia le foloseau ca să hrănească porcii. Se preconiza construcţia unor fabrici de zahăr şi ulei. Fabrica de conserve de legume şi fructe, mutată în anii 1950 la Tecuci, a devenit o marcă redutabilă în domeniu. Celebru era mai ales muștarul fabricat la Tecuci. Marian Rotaru