Un exponent de seamă al industriei grele româneşti au fost “Uzinele şi Domeniile Reşiţa”, companie cu capital majoritar de stat. La Reşiţa s-a asamblat în 1945, automobilul Malaxa, primul autoturism de concepţie românească. Nicolae Malaxa intenţiona să construiască o fabrică de automobile şi primele autostrăzi din România. Tot la Reşiţa, ca să revenim la bătrânul combinat, s-au produs șine de cale ferată încă din anul 1852. Șinele de cale ferată fabricate la Reşiţa în 1927 erau încă în serviciu pe linia ferată Tecuci – Bârlad în anii 1970. Traversele de oţel care intră în alcătuirea Turnului Eiffel au fost turnate la Reşiţa, iar niturile forjate la uzina din Govăjdia, judeţul Hunedoara. Oţelul de Reşiţa a fost propus lui Gustave Eiffel de inginerul Gheorghe Panculescu, unul dintre colaboratorii acestuia. Panculescu nu era un oarecine era deja cunoscut ca inventator şi inginer experimentat, dar trebuie spus că cel care l-a introdus în echipa lui Eiffel a fost poetul Vasile Alecsandri. “Industria Aeronautică Română”, altă companie de stat, înfiinţată în 1925, a produs până la al doilea război mondial 19 tipuri de avioane de concepţie românească. Toate componentele avioanelor, de la aparatură de bord, până la ultima şaibă, erau fabricate în România. Avioanele IAR au fost printre cele mai bune din lume. Uzina furniza avioane de pasageri şi marfă pentru Liniile Aeriene Române, de asemenea companie de stat. În 1930 la IAR Braşov este construit primul elicopter românesc, în 1946, primul autoplug, iar în 1947, primul tractor. “Uzina Chimică Timişoara” a fost fondată în 1937 de chimistul autodidact Blaziu Guban. Guban a creat crema de pantofi care-i poartă numele şi o serie întreagă de substanţe pentru colorarea şi întreţinerea produselor încălţămintei şi produselor de marochinărie. Este autorul a şase brevete de invenţii în domeniul coloranţilor industriali. Blaziu Guban era fiul unui porcar din satul Gurbediu, judeţul Bihor. A învăţat chimia în laboratorul fabricii de încălţăminte Derby din Oradea, unde a fost angajat ca muncitor necalificat. Devine în scurtă vreme laborant principal, iar în 1932 se mută la Timişoara unde se încadrează la întreprinderea de produse chimice Filţ. Primeşte apartament de serviciu şi un salariu de 6.000 de lei lunar, foarte bun pe vremea aceea. În 1935 creează celebra cremă de ghete Guban şi pune în funcţiune o mică unitate de producţie. Fiul, Tiberiu se numără printre muncitori. Cutiile din tablă pentru cremă erau fabricate de firma Mecher din oraş. Crema de ghete Guban atrage imediat atenţia mediului de afaceri şi în acelaşi an, 1935, o companie din Palestina (viitorul Israel) cumpără licenţa de fabricaţie. Cu banii primiţi de la evrei, Blaziu Guban construieşte Uzina Chimică Timişoara, operaţională din 1937. Cum la Derby învăţase şi meseria de pantofar, care va deveni una din pasiuni, Guban începe în 1941 producţia de pantofi. Pantofii marca Guban sunt apreciaţi în toată lumea. Vor fi purtaţi de Tudor Arghezi, dar şi de preşedintele american Harry Truman. Uzina Chimică a fost singura mare întreprindere românească care nu a fost naţionalizată în baza legii 119 din 11 iunie 1948. În 1952 Guban silit de împrejurări o va dona statului. Între timp, în 1951, a extins compania cu fabrica de mase plastice Cutiplast. Pentru Guban, regimul comunist nu a repetat greşeala de la Letea. Compania se va rechema Victoria, dar va păstra marca Guban. Blaziu Guban a rămas directorul general până la pensionarea sa în 1976. Îl urmează fiul, Tiberiu, inginer chimist dar care a început cariera de la simplu muncitor în fabrica tatălui. Tiberiu Guban, ca demn urmaş, a înregistrat 20 de brevete de invenţii şi a creat un sortiment original de piele artificială. Înaintea lui Guban se remarcase în domeniul cremei de ghete compania Albina din Galaţi. La început a fost o fabrică de vacs, proprietatea lui Hugo Popper, înfiinţată în 1880. În 1887 firma avea deja 25 de lucrători şi este modernizată. Vacsul era utilizat la lustruitul încălţămintei şi a hamurilor de cai. Pe lângă că dădea luciu, vacsul sporea durabilitatea pielii de trei ori. Era preparat din ceară de albine, negru de fum şi ulei de levănţică. Firma lui Popper era deja celebră în 1891, în calitate de furnizor al armatei, când o cumpără un alt neamţ cu cetăţenie română, Max Fisher. Sub noul prorietar fabrica este redenumită Albina, nume devenit marcă de prestigiu. Fisher construieşte chiar în 1891 o secţie de bidoane şi cutii de tablă şi o alta unde se zincau obiectele metalice. În 1908 compania care avea 600 de salariaţi fabrică primele maşini de spălat româneşti – “Favorită”. Continuă producţia de vacs, dar sunt asimilate în fabricaţie diferite vaseline industriale, ceară de parchet şi nu în ultimul rând cremele de ghete: Albina, Pyramides, Star, Whitebox şi Vezuviu. Producţia companiei era exportată în Austria, Germania, Franța, Anglia, China şi Japonia. Despre fabrica Albina, ca şi despre alte întreprinderi care aduceau faimă Galaţiului acum un secol, sunt date interesante în lucrarea “Istoria trudită a fabricilor uitate”, autor Tudose Tatu. Fabrica de nasturi Butonia la care lucrau o sută de muncitori a fost o altă marcă celebră a Galaţiului interbelic. Producea nasturi din nucă de palmier tagua importată din Mexic. Palmierul tagua se cultivă şi în Peru, Bolovia, Ecuador şi Columbia. Nasturii erau obţinuţi prin prelucrarea la strung a miezului nucii şi erau destinaţi pentru îmbrăcămintea de lux. Erau mai scumpi decât nasturii obişnuiţi din os, celuloid, polivilin sau alamă, dar mai ieftini decât nasturii din fildeş ori din ivoriu, fildeş fosil de mamut exploatat în Siberia. Oricum preţul era pipărat, mai ales că se vindeau ambalaţi la duzină. Fabrica livra anual 2.640.000 de nasturi acoperind nevoile României, iar surplusul era exportat în Italia, India, Argentina, Uruguay şi Brazilia. Fabrica de paste Ludwig Josiek, înfiinţată în 1892 la Galaţi, a fost cea mai titrată întreprindere de profil din România. Producea paste şi biscuiţi, pesmeţi pentru armată, iar mai apoi a diversificat gama produselor cu şerbeturi de fructe, ciocolată, bomboane, lapte praf, ouă praf şi zahăr. Întreprinderea era automatizată, valorifica producţia agricolă din zona Covurluiului şi a Brăilei, avea propria moară, centrală electrică şi o secţie pentru ambalaje din tablă. Cutiile de tablă marca Ludwig Josiek erau atât de apreciate, încât ambalarea de codimente, cafea, cacao şi ceai importate vrac a devenit o afacere secundară a companiei. Autorul deja citat, Tudose Tatu, scrie că „firma gălăţeana exporta în toată Europa macaroane de diferite mărimi şi grosimi, fidele de asemenea albe şi galbene, articole de supe, spaghete, lazane, lazanete, cuş-cus, paste sub formă de orzişor, steluţe, litere seminţe”. Aceste produse au primit medalia de argint la Expoziţia Universală de la Paris, ediţia 1900 şi medalia de aur la Expoziţia Ştiinţelor de la Atena din 1903. Fabrica de bere şi malţ din Galaţi a fost înfiinţată în 1842 de un evreu romanizat, Marcu Saim. Începând din 1870 întreprinderea produce bere sub marca Ploll, după o reţetă din Boemia. A fost considerată cea mai bună bere românească la concurenţă cu mărcile Gambrinus, Rahova şi Oppler din Bucureşti sau cu Zimbru din Iaşi. La fel ca firmele concurente, compania gălăţeană a avut în oraş propria terasa unde era comercializată berea şi mai avea de asemenea tot în Galaţi câteva cârciumi şi un serviciu de livrare la domiciliu, dotat cu atelaje trase de cai. Fabrica livra anual peste un milion de litri de bere, îmbuteliată în sticle de un litru sau în butoaie. Zilnic intrau în fabricaţie 16 tone de orzoaică. Din orzoaică se obţinea slata, semifabricatul din care apoi se prepară berea. Procesul de fabricaţie a slatei era foarte lent şi foarte important. De acurateţea acestuia depindea calitatea berii. Boabele de orzoaică erau puse la încolţit timp de trei zile în bazine umplute cu apă de Dunăre. Apa se schimba de două ori pe zi. După încolțire bobele erau prăjite timp de cinci ore în curent de aer cald a cărui temperatură creștea gradat din 30 în 30 de minute. După prăjire boabele erau curătate de mugurii de germinație și lăsate la maturat timp de 60 de zile. În final boabele maturate erau măcinate, aceasta fiind ultima operaţie tehnologică pentru slată. Berea Poll era foarte scumpă, un litru de bere costa cât doi litri de vin bun şi era considerată o băutură “de salon”. Deşi era scumpă avea căutare atât în ţară, cât şi la export, berea Poll se putea cumpăra şi în Bulgaria, Jugoslavia sau Grecia. Primăria Galaţi aplica pentru fiecare litră de bere o acciză de 10 bani. Cu sumele încasate erau finanţate două şcoli gimnaziale din oraş. De asemenea firma a sponsorizat o serie de investiţii publice din Galaţi, printre care pietruirea străzii Vadu Cazărmii, arată autorul George Codreanu în lucrarea “Monografia fabricilor din Galaţi”. Marca Poll a dispărut după naţionalizarea din 1948. De curând a fost reînviată de un întreprinzător gălăţean, Vasile Joantă, care este şi autorul lucrării “Berea la români”. De altfel prima fabrică de bere românească a fost înființată în 1718 la Timişoara de feldmareşalul austraic Eugeniu de Savoia-Corignano. Fabrica de bere Timişoreana devine în anul 1900 a doua fabrică de bere complet automatizată. Ca o paranteză trebuie spus că de numele prințului Eugeniu de Savoia se leagă şi o altă industrie bănăţeană cu tradiţie, mătasea naturală. Marian Rotaru