Ce înseamnă puterea mărcii au înţeles chiar şi comuniştii după ce au naţionalizat fabrica de hârtie Letea din Bacău. Noua denumire, “Steaua Roşie”, nu trezea interesul partenerilor externi, chiar şi a celor din ţările satelite Moscovei, aşa zis de democraţie populară, aşa că vrând nevrând au revenit la marca Letea. Societatea a fost fondată în 1881 şi a început producţia de hârtie de ziar şi de carte în 1884. În 1897 director al companiei a fost inginerul Constantin I.C. Brătianu, proeminent om politic. La Letea a lucrat un frate al bunicului matern, Toader Ivas. Povestea că unul dintre inginerii fabricii a realizat o inovaţie care aducea mari beneficii. Patronatul l-a premiat cu suma de 500.000 de lei, uriaşă în anii 1930, când o oaie costa 60 de lei. Inginerul asociat cu un alt întreprinzător a construit o rafinărie de petrol pe valea Trotuşului. Inventivitatea şi iniţiativa l-au costat scump. După naţionalizarea din 1948, inginerul este arestat şi condamnat la muncă silnică, ca… duşman al poporului! Compania producea celuloză din lemn. Pentru a obține lemnul concesiona pentru defrișare păduri, fie ale regiei de stat “Pădurile Statului”, fie particulare. În toate cazurile pădurile erau exploatate în regim silvic iar compania replanta pe propria cheltuială toate suprafețele despădurite. Dacă nu o făcea, în anul următor nu mai obținea nicio concesiune de tăiere. După aceleași principii exploata pădurile Domeniilor Coroanei. Unul din domenii, cel de la Bicaz, județul Neamț, deținea o pădure de 13.224 de hectare. Domeniul avea propria fabrică de cherestea destinată pieței interne și exportului în Germania. Pentru muncitorii din Bicaz ai fabricii de cherestea, domeniul a construit gratuit case spațioase, după standardele europene. Într-o monografie a localității Bicaz, publicată în 1906, autorul Constantin Armasesxu arată că Domeniul Regal a înființat din profitul realizat biblioteci și școli moderne pentru băieti și fete în satele vecine Bicaz, Tașca și Carbu, dotate cu ateliere școală, cantine și grădini de legume.
Satul Letea are o istorie străveche. Apolo, zeul cunoașterii, s-a născut pe grindul Letea din Delta Dunării. Tatăl sau a fost Zeus, divinitatea supremă a grecilor antici. Iar mama, nimfa (zână) Leto. Apollo a fost un mare inițiat și sase luni pe ani, perioada de iarnă, le petrezea în Hiperboreea, misterioasa insulă din Oceanul Arctic, unde după miturile vechi ar fi înflorit o civilizație superioară de sorginte cosmică. Poetul grec Pindar scria că Leto a mers în Hiperboreea la fiul ei, însoțită de lupi. Grecii le spuneau geților lupi, lupul fiind animalul totemic al acestora și stindardul de luptă. Deci Leto însoțită de geți a plecat spre nord, către Hiperboreea, urcând pe valea Siretului. Nu știm ce eveniment s-a petrecut chiar la începutul călătoriei, dar oricum a fost important, de vreme ce numele nimfei avea să fie dat unui loc de la confluența Siretului cu Bistrița. Satul apărut pe această vatră va purta numele ușor modificat, Letea, iar foarte aproape, dar câteva milenii mai târziu, pe o insulă a Bistriței se va naște orașul Bacău. Târgul exista pe acea insulă la începutul sec. XVIII, nota Dimitrie Cantemir în “Descrierea Moldovei”. Insula a dispărut demult prin colmatare.
De puterea mărcii s-au convins nu numai comuniștii români, ci și colegii lor, bolșevicii ruși. În 1946 URSS anexează Prusia Orientala, veche provincie germană. Printre orașele provinciei se numără Tilsit, patria poetului Max von Schenkendorf. Sovieticii schimbă numele orașului, în Sovetsk și odată cu aceasta brânza de Tilsit, o marcă de regiune tradițională, devine brânza de Sovetsk. Schimbarea denumirii a cauzat un dezastru comercial. Brânza de Tilsit era căutată, dar sub denumirea de brânză sovietică nu o mai voia nimeni. Coloana Infinitului, Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului, cele trei opere ale sculptorului Constantin Brâncuşi, care înnobilează parcul din Târgu Jiu, erau cât pe ce să fie demolate la mijlocul anilor 1950. Guvernul comunist le considera artă burgheză, mistică şi decadentă. Era perioada în care genetica se definea ca fiind “femeia de stradă a imperialismului”, iar cibernetica o “pseudoştiinţă burgheză care serveşte la exploatarea clasei muncitoare”. Cât priveşte sculpturile lui Brâncuşi de la Târgu Jiu, un milionar american a aflat care le este soarta şi a propus statului român să le cumpere contra unei sume tentante. Abia atunci au realizat oficialii noştri ce comori aveau pe mână. Au refuzat să le vândă şi au renunţat să le demoleze. Oricum în anii 1970 linia ferată trecea la nici 30 de metri de sculpturi. După moartea lui Brâncuşi, în 1956, Franţa a vrut să ofere României casa scultorului din Paris. Asemenea enclave există în toată lumea. În 1856, Victor de Hugo a cumpărat o casă şi o grădină în oraşul Saint Pierre din insula Guernsey. Proprietatea purta numele de Hauteville. Insula Geurnsey se află în Marea Mânecii, face parte din arhipelagul Anglo-Normand şi constiuie un ducat supus coroanei britanice. Hugo a iubit insulele Anglo-Normande, drept dovadă aici se petrece acţiunea unuia dintre romanele sale celebre: “Oamenii mării”. În anul 1927 guvernul ducatului Guernsey a oferit Franţei reşedinţa Huateville, în semn de respect pentru marele scriitor. Locul unde a fost ucis exploratorul James Cook, aflat pe coasta Kona de pe insula Hawaii, este marcat de un monument. Terenul în suprafaţă de 25 metri pătraţi pe care este amplasată opera, a fost oferit în 1877 Marii Britanii de guvernul Hawaii-ului. La fel a dorit Franţa să ofere României cula oltenească din inima Parisului, unde a trăit ca un simplu ţăran Constantin Brâncuşi. Bucureştiul a refuzat donaţia! Dacă pentru Letea s-a trecut brutal la denumirea “Steaua Roşie”, în alte cazuri schimbările de nume au fost mai blânde. Fabrica de săpun “Stela” fondată în 1884 de Grigore Alexandrescu, tizul scriitorului, a lansat săpunul “Cheia Raiului”, comercializat în epoca comunistă sub denumirea simplificată “Cheia”, ca o concesie făcută ateismului. Fabrica de Covoare Cisnădie a păstrat celebritatea care datează din anul 1874, dar fără a mai face trimitere la numele patronului fondator, Heinrich P. Şturm. Mărcile industriale celebre intră în limbajul cotidian ca substantive comune, astfel aparatele de copiat sunt redenumite xeroxuri, ferăstraiele mecanice, drujbe, după numele companiilor Rank Xerox şi Drujbă. La fel de bine mărcile creează nu numai cuvinte, ci şi mituri geografice. Bunăoară americanii, neîntrecuţi în naivitatea lor, chiar cred că există aievea acel ţinut montan hoinărit de cowboy, Mallboro Country, inventat de reclama unei celebre ţigări. Aşa se face că numele diverselor companii alcătuiesc o veritabilă geografie imaginară: Fruit Island (Insula Fructelor), SugarLand (Ţara Zahărului), PaperLand (Ţara Hârtiei), NatureLand (Ţara Naturii, în sensul de Ţara Naturii Virgine), Grass Valey (Valea Inerbată), Paradisse Valey (Valea Paradisului), Cocoa Mountain (Munţii de Cacao), Republica Oţelului-combinat siderurgic din oraşul Buffalo, statul New York etc. Acestea sunt mărci industriale celebre omonime cu ţinuturi din geografia reală. Produsele respective fac regiunile cunoscute în lume. Am auzit cu toţii de autocamioanele Skania, numite după o provincie din sudul Suediei, de limuzinele a căror denumire generică vine de la regiunea franceză Limousin ori de automobilele Taunus, care poartă numele unui masiv muntos din Saxonia. Nu numai mărcile industriale îmbogăţesc geografia imaginară. În 1917 apare în statul american Louisiana, un stil de muzică jazz numit Dixieland. După trei decenii muzica Dixie capătă mare popularitate printre americani, iar mulţi dintre aceştia, în naivitatea lor, cred că Dixieland este o regiune reală din Sud, exotică şi locuită de negri frumoşi şi fericiţi care n-au altă grijă decât să facă dragoste şi să cânte la saxofon. Elveţianca Johanna Spyri publică în 1880 romanul pentru copii “Heidi, fetiţa munţilor”, inspirat pare-se dintr-o altă povestire “Adelaide, fata din Alpi”, publicată cu cinci decenii mai înainte de Herman Adam von Kamp. Ambele cărţi au fost scrise în germană. Cartea lui Kamp a fost uitată, dar romanul “Heidi”, odată tradus în engleză, ajunge celebru. Celebritatea este atât de mare încât zona răsăriteană a cantonului Saint Gallen, unde se petrece acţiunea romanului a devenit o căutata regiune turistică numită Heidiland. Există şi un traseu montan pentru excursionişti, numit drumul lui Heidi. Ţara lui Heidi-Heidiland se învecinează cu alte două zone turistice, de data aceasta regiuni istorice veritabile: Ţara Saganser – Saganser Land, vechi comitat medieval şi micul ţinut Bundner Herrschaft. Ambele sunt vestite pentru peisaje, vinurile produse şi pentru bucătăria tradiţională. Pentru că tot a venit vorba mai inainte de mărci industriale care au preluat denumiri geografice, nu trebuie uitată plasa de Buzău, caroiaj de fier beton sudat, folosit ca structură de rezistenţă în plăcile de beton. Marian Rotaru