Simți, așa, o sfârșeală în capul sufletului când auzi că a mai plecat de pe lumea aceasta, pe necunoscutele cărări ale Universului, un prieten, coleg, tovarăș, câte un om apropiat, cu care ai împărțit la un moment dat bune și rele. Sau, mai pe românește, ai mâncat din aceeași pâine amară.
Ștefania Enache a plecat la ceruri. Parcă prea devreme s-a încheiat rolul său pe această scenă a vieții. Așa a vrut Dumnezeu, iar noi ne supunem Lui și destinului pe care ni l-a hărăzit. Ștefania ne-a fost colegă în mărăcinișul aceasta care se cheamă presă. Am fost și prieteni. O fată de zahăr. Luptătoare. Nu se plângea de nimic. Își ascundea nemulțumirile firești, existențiale, în spatele unui zâmbet larg, senin. Te încuraja atunci când îți venea să o apuci spre aiurea.
De câțiva ani, Ștefania se luase la trântă cu o boală necruțătoare. Când punea ea suferința la pământ, când se întâmpla invers… Dar nu ceda. Era optimistă, cu credință și încredere până în ultima clipă. Suferința ei a fost ca o taină. Nu voia să încarce pe nimeni cu tristețile sale. O să îi simțim lipsa. Așa ni se întâmplă. Ne dăm seama că suntem mai singuri, mai expuși neprevăzutului, când cineva drag nouă trece în neființă…
Drum lin, Ștefania! Dumnezeu să te odihnească în pace! Condoleanțe familiei!