O cultură a lipsei de exigență, plină de indolență și irațional, se extinde în societatea de astăzi, spun specialiști din profesii și din generații diferite.
„După 20 de ani de când predau, am crezut că am auzit toate argumentele studenților care doreau o notă mai bună. Dar recent, la sfârșitul unui curs de o săptămână, cu un volum de muncă redus, mai mulți studenți au avut o nouă plângere: Nota mea nu reflectă efortul pe care l-am depus în acest curs, mi-au spus studenții”, povestește profesorul american Adam Grant, într-un articol în The New York Times.
„Notele mari sunt pentru excelență, nu pentru curaj sau efort”, își explică profesorul reacția. „În trecut, studenții înțelegeau că munca asiduă nu era suficientă; un 10 presupunea o muncă excelentă. Cu toate acestea, în prezent, mulți studenți se așteaptă să fie recompensați pentru cantitatea de efort depus, mai degrabă decât pentru calitatea cunoștințelor lor”.
Profesorul Adam Grant. Foto: FacebookAdam Grant nu e un prof conservator, dintr-o lume de dincolo de zenit. Are 43 de ani. El e uimit de faptul că studenți, unii dintr-o generație relativ apropiată de a sa, cred că sunt îndreptățiți la o notă bună doar pentru că se prezintă la majoritatea cursurilor.
Profesorul nu dă vina pe ”Generația Z”. El spune că adulții sunt responsabili, pentru că „am dus prea departe practica de a sărbători hărnicia. Am ajuns de la a lăuda efortul la a-l trata ca pe un scop în sine”.
Iar în lumea de astăzi, spune Grant, „a munci din greu nu garantează o slujbă bună (ca să nu mai vorbim de a fi o persoană bună)”.
E nevoie de muncă, bineînțeles, dar și de organizarea efortului, de adaptare, de calitate, nu doar de cantitate. „În cazul studenților, un exemplu clasic este acela de a face nopți albe, în loc să studieze pe parcursul câtorva zile. Dacă nu obțin un 10, adesea protestează”, amintește Adam Grant.
În cazul societății, organizarea muncii e și mai complicată. Aduse acasă la noi, observațiile profesorului te împietresc. În timp ce alții se gândesc că a participa nu poate fi suficient, noi suntem la faza în care nu putem măsura corect abandonul din educație. O recentă analiză a Europei Libere a arătat că, în mediul rural, 1 din 3 copii se lasă de școală.
Să punem asta în contextul mai larg: de 20 de ani ratăm să aflăm cum de un sfert dintre copiii români lipsesc din sistemul educațional. Pur și simplu, nu știm ce e cu 25% dintre copii și tineri.
Adam Grant spune că: „Profesorii și părinții le datorează copiilor un mesaj mai echilibrat. Există un motiv pentru care medaliile olimpice sunt acordate sportivilor care înoată cel mai repede, nu celor care se antrenează cel mai mult. Ceea ce contează nu este efortul pur și simplu, ci progresul și performanța care rezultă”.
„Progres” și „performanță”, acestea sunt criteriile. Noi am fi mulțumiți și dacă ar veni la ore.
Cine dobândește avantaje de pe urma acestei ”permisivități” care duce la lipsa de cunoștințe, la incapacitatea de a raționa cât de cât complex și la deprofesionalizare? Efectul este nașterea Noului Obscurantism, după cum îl numește Anne Applebaum.
Într-un recent articol din The Atlantic, Applebaum susține că, în urma cultivării indolenței în educație și în profesii, cea mai câștigată este ”O elită internațională în curs de ascensiune care creează ceva foarte diferit: o societate în care superstiția înfrânge rațiunea și logica, în care transparența dispare și în care demersurile necurate ale liderilor politici sunt disimulate în spatele unui nor de absurdități și diversiuni. Nu există vreun mecanism de control și echilibru într-o lume în care doar charisma contează, nu există stat de drept într-o lume în care emoția prevalează asupra rațiunii – numai un vid pe care-l poate umple oricine are de spus o poveste șocantă și convingătoare”.
Dacă o astfel de lume se va desăvârși, problema nu e că vor cădea guvernele, asta e democratic. Problema e că vor cădea avioanele, pentru că sute și sute de domenii importante ale vieții noastre au fost create și sunt întreținute pe bază de exigență, știință și rigoare.