Un plan care ar duce la apariţia unui stat ucrainean slab şi neviabil, izolat şi fragil ar fi o catastrofă. Europenii au datoria de a comunica Statelor Unite această viziune pe termen mediu şi lung. Războiul de uzură nu poate face loc unui armistiţiu care să nu fie dublat de o abordare politică, scrie în Contributors.ro Ioan Stanomir, profesor de Drept constituțional.
Istoria este din nou în mişcare. Remarca lui Raymond Aron este cea sub semnul căreia se află timpurile noastre. Iar acestei istorii în mişcare, cu toate incertitudinile ei, nu îi putem opune, în aceeaşi linie a realismului aronian, decât luciditatea. Lepădarea de iluzii şi fermitatea privirii critice sunt obligatorii în aceste momente, spre a evita capcanele utopiei şi ale laşităţii colective.
Noua administraţie americană participă la această istorie în mişcare. Cel de-al doilea mandat al preşedintelui Trump este de natură să aibă un impact direct asupra tectonicii internaţionale. Dincolo de agenda internă se află domeniul politicii externe: pentru cei ce aparţin comunităţii atlantice viziunea viitorului se va modela în relaţia cu perspectiva pe care o vor adopta Trump şi colaboratorii săi. În această conversaţie globală realismul aronian este antidotul la izolaţionism, retragere şi derută.
Descurajarea şi „axa răului”
Adminisraţia Biden – Harris lasă în urma ei un peisaj global marcat de fragmentare, de agresiune militară şi de tensiuni latente. O axă a răului s-a consolidat în anii din urmă. Din Coreea de Nord şi China comunistă, până în Rusia şi Iran, această colaborare dintre inamicii Occidentului este simptomul revizionismului ce aspiră la înlăturarea ordinii americane. Invazia Rusiei în Ucraina şi atacul iranian împotriva Israelului reprezintă, ambele, un eşec major al descurajării americane sub mandatul preşedintelui Biden.
Căci descurajarea poate singură să menţină pacea. Descurajarea transmite inamicului un mesaj lipsit de ambiguitate legat de costul confruntării directe. Descurajarea conferă un minim de predictibilitate dinamicii politicii internaţionale. Iar epoca de după 2021 a fost definită de eşecul politicii americane de descurajare: Rusia şi Iranul au pornit pe drumul agresiunii în acest nou context al incapacităţii Occidentului de a preveni apariţia unui conflict.
Iar efectele teribile ale acţiunii axei răului sunt evidente. Catastrofa din Ucraina şi pogromul genocidar din 7 octombrie 2023 sunt semnele unei schimbări de adâncime în comportamentul puterilor revizioniste. Iranul şi Rusia participă, alături de China comunistă şi de Coreea tiranului Kim, la un efort sistematic de construire a unei noi ordini internaţionale, întemeiate pe violenţă şi crimă de stat.
Încetarea conflictului din Ucraina nu poate însemna pace atât timp cât Rusia o va putea ataca oricând
Războiul din Ucraina este, pentru cei din Europa Centrală şi de Est, ilustrarea tragică a acestei realităţi definite de revărsarea barbariei. Administraţia Biden nu a dorit să treacă Rubiconul, oferind Ucrainei acel ajutor militar susceptibil de a-i da şansa unei victorii militare. În absenţa unei asemenea strategii, după trei ani de agresiune rusă, războiul din Ucraina a devenit un război de uzură: un conflict care îşi are propria sa dinamică sângeroasă şi care nu pare să se poată încheia cu o victorie militară categorică a Ucrainei.
Şi poate că principala provocare a viitorului este cea legată de maniera în care se va defini victoria din Ucraina. Încetarea conflictului nu poate însemna pace, atâta vreme cât Rusia îşi va păstra capacitatea de a ataca in viitor Ucraina, spre a o aservi definitiv.
Un plan care ar duce la apariţia unui stat ucrainean slab şi neviabil, izolat şi fragil ar fi o catastrofă. Europenii şi central-europenii, în particular, au datoria de a comunica Statelor Unite această viziune pe termen mediu şi lung. Războiul de uzură nu poate face loc unui armistiţiu care să nu fie dublat de o abordare politică. Garanţiile de securitate trebuie oferite Ucrainei spre a preveni un alt război, unul care să nu aducă Rusia la graniţele noastre.
Conflictul din Orientul Mijlociu și pandemia urii
Conflictul din Orientul Mijlociu este la fel de important precum cel din Europa. Continuarea procesului de normalizare diplomatică dintre Israel şi Arabia Saudită face parte din această strategie de îndiguire a Iranului. Iranul se cere slăbit şi izolat prin sancţiuni efective. Scenariul unui Iran nuclear nu poate fi acceptat sub nicio formă. Fermitatea faţă de Iran este obligatorie pentru a opri valul seismic de antisemitism care se propagă ca o pandemie a urii.
Relaţia cu China comunistă este, pe acest fundal al reorientărilor strategice, una centrală. Apărarea Taiwanului şi întărirea alianţelor din spaţiul Indo-Pacific reprezintă formele prin care descurajarea poate convinge dictatura de la Beijing de necesitatea păstrării limitelor militare şi politice.
Statele Unite sunt obligate, în virtutea obligaţiilor ce le revin, să păstreze libertatea căilor de comunicaţie care permit desfăşurarea comerţului. Intruziunea Chinei în zona maritimă din vecinătatea ei este o ameninţare pe termen mediu şi lung.
În cele din urmă, China comunistă, prin dinamism economic şi agresivitate politică, este principalul inamic al lumii libere. Argumentele din spatele extinderii BRICS şi al ordinii multilaterale maschează, inabil, vocaţia imperialistă a regimului lui Xi.
Noua administraţie americană nu poate ignora ascensiunea acestui competitor. Hegemonia Chinei ar fi începutul sfârşitului pentru valorile pe care ne fondăm libertatea.
Lumea atlantică
Tendinţele izolaţioniste americane şi rezervele europene nu pot anula realitatea existenţei comunităţii atlantice. Spre a relua judecata aroniană din vremea Războiului Rece, alianţa cu Statele Unite reprezintă singura cale de supravieţuire a unei Europe libere. Alternativa este acceptarea jugului ruso-chinez.
Redefinirea relaţiei atlantice trece prin asumarea, clară şi fermă, a datoriilor ce revin statelor europene. Apărarea nu poate fi delegată Americii, în vreme ce armatele statelor noastre rămân debile şi ineficace. Eliberarea de gazul rusesc, prin promovarea importului de gaz american, trebuie dublată prin definirea unor ţinte ambiţioase de natură bugetară pentru înzestrarea militară: nu este vorba aici de un tribut cerut de Statele Unite, aşa cum sugerează agenţii de influenţă ai Rusiei, ci de necesitatea alcătuirii unui pilon european viabil. Viitorul libertăţii impune sacrificii, spre a evita hegemonia eurasiatică.
Comunitatea atlantică este cel mai mare câştig al epocii noastre şi ea nu poate fi abandonată. Europa nu poate supravieţui prin îndepărtarea de Statele Unite, după cum Statele Unite au nevoie de această solidaritate militară şi politică. În confruntarea cu China comunistă, partenerul naţiunilor noastre este America: cea mai mare putere atlantică este garantul libertăţilor noastre. Revigorarea proiectului atlantic trece prin despărţirea de naivităţile utopice. Vremea este aceea a realismului.
Căci pacea poate fi menţinută doar prin descurajare, iar descurajarea este credibilă doar în măsura în care lumea atlantică proiectează o imagine de forţă. Diplomaţia se cere acompaniată de revigorarea armatelor şi de investiţia în tehnologia care le susţine: luciditatea aroniană ne este îndreptar pe acest tărâm al viitorului imprevizibil.