În momentul în care ai trei falimente în industria asigurărilor, cu pierderi de ordinul miliardelor de lei, suportate de întreaga societate, avem o gravă problemă de reglementare. Nu am văzut nimic concret până în prezent pentru a evita repetarea situaţiei, așa că nu aștept decât să văd un nou faliment răsunător în această industrie, iar asigurările pe care le vom plăti cu toții să urce până la cer, scrie într-un articol pe Contributors.ro Eugen Rădulescu, consilier al Guvernatorului Băncii Naționale. El realizează un bilanț al eșecurilor administrative și politicului, în fața creșterii economice înregistrate în ultimele decenii.
De bine, de rău, economia României a continuat să meargă onorabil, în continuarea unui trend care are aproape trei decenii. PIB-ul României în 1995, primul pentru care avem date publicate de Uniunea Europeană pe baza unei metodologii unitare, era de 28,6 miliarde euro. În 2024 el a ajuns la 353,8 miliarde euro.
Explicația pentru acest progres colosal este în primul rând funcționarea mecanismelor pieței libere și, ei da, goana după profit, care ridică veniturile nu doar pentru investitori, ci şi pentru întreaga societate. La asta s-au adăugat sumele fabuloase care au reprezentat finanțări nete ale României din partea Uniunii Europene.
Toate acestea arată că propaganda infectă a așa-numiților suveraniști este o minciună de la un capăt până la altul. Faptul că un procent apreciabil al populației înghite pe nemestecate aceste gogoși mă șochează, oripilează și îmi dă fiori.
„În zona politicului s-a produs o involuție de-a dreptul malignă”
Dacă, însă, economia și-a făcut treaba și și-o face în continuare, într-o mult mai mică măsură se poate spune acest lucru despre ansamblul clasei politice, în general, și despre administrarea treburilor publice, în special.
Cu trecerea anilor, mulți dintre profesioniștii adevărați și dintre oamenii cu idei și performanțe intelectuale s-au îndreptat înspre sectorul privat. Nici nu e de mirare acest lucru. Toți aceștia și-au văzut răsplătite eforturile și talentele, atât prin rezultate financiare net superioare, cât și prin satisfacția de a face în viață ceea ce cred ei că este mai de dorit.
Unul din rezultatele acestei stări de lucruri este însă că în zona politicului s-a produs o involuție de-a dreptul malignă. Prin anii ’90, administrația publică era realizată de profesioniști formați în vremea comunismului, așa încât aceștia aveau inevitabile limitări și obtuzități, dar cel puțin aveau o anumită decență și, aș zice, măsură în adoptarea unor decizii.
Unul dintre exemplele cele mai elocvente este acela că, în pofida tuturor vicisitudinilor vremurilor, deficitul bugetar a rămas în limite foarte rezonabile până în momentul aderării la Uniunea Europeană.
Care e realitatea crudă
Desigur, au existat și factori oarecum independenți de dorința clasei politice care au contribuit la aceasta. La început, accesul foarte limitat la piața de capital obliga guvernele să țină deficitul public în limite foarte strânse. Au venit apoi venituri din privatizări și reducerea drastică a subvențiilor pentru industrii ineficiente, care au oferit un respiro suplimentar, adică au permis și cheltuieli excentrice, fără ca acestea să atragă un deficit bugetar important.
După aderarea la Uniunea Europeană însă (care, printre altele, a atras deschiderea piețelor financiare și scăderea costurilor de finanțare), a început derapajul finanțelor publice, care a ajuns la dezmățul inimaginabil din anul 2024 – un an de pace, fără situații speciale, cum a fost pandemia, dar în care deficitul public a ajuns la un incredibil 9,3% din PIB.
Și folosesc această cifră publicată de curând de Comisia Europeană nu pentru că ea este mai mare decât cea raportată intern de guvernanții noștri, ci pentru că aceasta este de fapt realitatea crudă, nefardată prin amânarea unor plăți.
O explicație pentru lipsa de idei constructive din partea aleșilor
Mă tem că ceea ce s-a întâmplat cu bugetul public este doar imaginea direct cuantificabilă a unui derapaj neverosimil a ceea ce înseamnă clasa politică, în general, și administrația publică, în special.
Partidele par să-și fi făcut un titlu de glorie în a promova persoane care nu au strălucit vreodată prin altceva decât poate prin șmechereală. Dacă luăm CV-urile parlamentarilor români, ne luăm cu mâinile de cap văzând cât de mulți dintre ei au terminat vreo facultate neacreditată de te miri unde, asta în cazul în care chiar au terminat un liceu și știu câte ceva despre diploma lor de bacalaureat.
Asemenea creaturi evident că nu pot produce idei constructive și nici nu au cum să atragă în siajul lor oameni valoroși, care să facă acest lucru în locul lor. Iar pentru ca dezastrul să fie total, sistemul legislativ, croit de altfel de aceiași neica nimeni, face ca personalul de sprijin al parlamentarilor să fie angajat pe viață, adică speranța de a scăpa, în timp, de personalul angajat în mai vechile legislaturi să fie foarte mică.
Ca urmare, la un parlament oricum teribil de supradimensionat pentru nevoile normale ale societății, se adaugă câteva mii bune de persoane atârnate în cine știe ce împrejurări prin personalul auxiliar al aleșilor, cu rezultatul că este sufocată orice speranță de îmbunătățire a lucrurilor.
Care sunt exemplele bune
Ceea ce este valabil la nivelul vârfului clasei politice se repetă întocmai în structurile mai mici ale administrației publice. Avem vreo trei mii de unități administrativ teritoriale (UAT) care înseamnă nu doar primării și personalul excesiv aferent fiecăreia dintre acestea, ci și consilii locale, care îndeplinesc, din cât se poate observa cu ochiul liber, două funcțiuni importante: toacă bani publici și se constituie în sfere de influență pentru realizarea achizițiilor publice pe orice alte criterii decât eficiența.
Asta nu e tot. Există numeroase structuri administrative cu rol de reglementare, pentru o bună funcționare a piețelor. În perioada care a trecut de la căderea regimului comunist avem un exemplu foarte bun de ce poate să însemne o reglementare inteligentă: telefonia mobilă, internetul și mass media prin cablu au fost, toate, succese remarcabile.
A existat mereu competiție în fiecare din aceste domenii, exclusiv între furnizori privați de servicii, iar rezultatul este că, pentru toate acestea, avem deopotrivă calitate și costuri foarte rezonabile.
Și activitatea bancară a fost reglementată adecvat. Știu că aici voi fi acuzat de parti pris, ca unul care a lucrat decenii întregi în Banca Națională.
Am însă două argumente foarte puternice:
- sunt aproape 25 de ani de când nu a mai existat un faliment bancar în România, iar cele din urmă nu au generat vreun cost, decât pentru acționarii băncilor în cauză;
- competiția din sistemul bancar a redus foarte puternic marjele dintre dobânzile la credite și cele la depozite, până la niveluri comparabile pe plan european.
Sunt destui ani de când sistemul bancar nu mai este o parte a problemelor societății, ci una a soluțiilor pentru acestea. Criza financiară din 2008 a surprins și sistemul bancar românesc pe picior greșit, iar rata creditelor neperformante a urcat la niveluri incredibil de ridicate în următorii ani.
Totuși, administrarea precaută a situației și contribuția cu bani noi a acționarilor băncilor (și vorbim de multe miliarde de lei!) au dus la resorbirea pierderilor și evitarea oricărui faliment, ca și a cheltuirii banilor publici pentru salvarea băncilor.
Domeniile cu eșecuri de proporții. Primul exemplu: ANAF
Doar România şi alte patru țări din Uniunea Europeană au reușit să evite subvențiile publice pentru salvarea băncilor. Sistemul bancar și-a consolidat apoi situația, creditele neperformante au coborât la niveluri comparabile cu cele mai bune rezultate din Uniunea Europeană, iar pandemia nu a generat probleme pe care băncile să nu le poată rezolva strict prin resurse interne. Toate acestea mă fac să afirm că aserţiunea mea nu este un parti pris, ci o realitate palpabilă.
Din păcate, multe alte domenii au înregistrat eșecuri de proporții în îndeplinirea atribuțiilor lor. Aici, pe primul loc aș așeza Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF). Peste o treime din TVA datorat nu se încasează! Vorbim aici despre zeci de miliarde de lei în fiecare an. Nu știu de ce se întâmplă acest lucru.
Nu sunt un expert în domeniu. Eu văd doar rezultatul, adică o fraudă fiscală colosal de mare, de care nu se atinge nimeni de zeci de ani. Media de neîncasare a TVA este în Uniunea Europeană în jur de cinci la sută; la noi e de peste șapte ori mai mare!
Problema rămasă în asigurări, după trei falimente
Sunt multe alte domenii unde reglementarea realizată de autoritățile statului este teribil de deficitară. În momentul în care ai trei falimente în industria asigurărilor, cu pierderi de ordinul miliardelor de lei în fiecare dintre aceste cazuri, pierderi pe care nu le suportă acționarii, ci întreaga societate, într-o formă sau alta, avem o gravă problemă de reglementare.
Nu am văzut nimic concret până în prezent pentru a evita repetarea situaţiei, așa că nu aștept decât să văd un nou faliment răsunător în această industrie, iar asigurările pe care le vom plăti cu toții să urce până la cer.
Derapajul de la o conduită raţională a autorităţilor are însă mult mai multe forme de manifestare.
Citește continuarea pe Contributors.ro.