Într-o lume în care copiii învață mai întâi să dea swipe decât să dea paginile unei cărți, o regizoare și scenaristă a pus în scenă un musical care lovește unde doare mai tare: în dependența noastră de ecrane, atât a părinților, cât și a copiilor. Piesa „Invizibilii”, făcută după cartea scriitoarei Ioana Pârvulescu, este o oglindă în care se reflectă oboseala, fuga după like-uri și tăcerea din sufrageria fiecărei familii.
Regizoarea Claudia Ciobanu a transformat o idee simplă – „copiii vor povești, nu notificări” – într-un spectacol care emoționează, provoacă și face părinții să plângă la propriu.
HotNews a stat de vorbă cu regizoarea și scenarista acestei piese de teatru despre cum s-a născut „Invizibilii”, de ce avem nevoie de „Scrollina” – influencer-ul negativ al poveștii – și ce înseamnă, de fapt, să alegi „conectarea” reală în era WiFi-ului omniprezent.
„Cartea Invizibilii mi-a adus aminte de copilăria mea”
Regizoarea Claudia Ciobanu. FOTO: Arhiva personală– Cum a apărut ideea de a transforma cartea „Invizibilii” într-un musical? Ce te-a atras cel mai tare la povestea scrisă de Ioana Pârvulescu?
– Claudia Ciobanu: Cartea „Invizibilii” mi-a adus aminte de copilăria mea, de cum obișnuiam să mă pierd în povești și cum rămâneam pe acele tărâmuri și după ce închideam cartea. Am retrăit, împreună cu Laura, un strop din starea pe care mi-au dat-o poveștile prin care trece ea.
Cu fiecare pagină, mi-am dat seama, tot mai mult, că doamna Ioana Pârvulescu îi cheamă pe copii spre lectură, într-un mod jucăuș și îmbietor. Mi-am dorit să transmit acest mesaj și prin muzică, dans și teatru. Am sperat că un spectacol îi va atrage și mai mult pe copii, într-o lume în care tot mai mulți petrec cel mai mult timp pe telefon și calculator. Mie, cititul mi-a îmbogățit viața și imaginația și îmi doresc asta pentru copii.
– Scrollina e un personaj foarte actual – o influenceriță care vrea să-i țină pe copii departe de cărți. Ce te-a determinat să o construiești așa?
– Aveam nevoie de un personaj negativ care să creeze conflict. Dorința Laurei e să reușească să citească, ca să nu fie mutată la altă școală. Cu toate că, inițial, Scrollina era doar o vrăjitoare cu părul de vată de zahăr, care încearcă s-o ademenească pe Laura prin mai multe metode, tot rescriind și discutând cu Andrei Boncea și cu Cornel Ilie, mi-am dat seama că cel mai mare inamic al cititului e pierdutul timpului pe telefon.
De la acest gând am scris-o pe Scrollina, care e simpatică, haioasă, ademenitoare, te face să vrei să mergi cu ea pe Tărâmul Timpului Pierdut. Atunci când Laura ajunge acolo, realizăm, împreună cu ea, cât de periculos poate fi să trăim doar căutând validare în mediu online și cât de superficial și fals este totul acolo.
„Prietenul nostru cel mai bun e telefonul”
– Într-o lume în care „prietenul nostru cel mai bun e telefonul”, cum vezi impactul real al tehnologiei asupra imaginației și creativității copiilor?
– Copiii pot folosi telefonul să-și dezvolte imaginația. Există multe aplicații care îi ajută să învețe muzică, să deseneze, pot asculta cărți online, există multe jocuri educative. Doar că pericolul de a-și lua modele greșite și de a-și pierde puterea de concentrare tot scollând este enorm.
Ne comparăm încontinuu cu cei pe care îi urmărim și pare că ei sunt mult mai buni, au mai mult succes și o viață mult mai frumoasă. Pericolul e că se pot simți insuficienți și asta duce ușor la depresie, se izolează, nu se mai conectează în viața reală, dezvoltă anxietăți și deficit de atenție, pierd contactul cu nevoile lor și cu lumea reală. Aș putea vorbi mult aici, fiindcă e de-a dreptul îngrijorător și urgent să înțelegem cum îi putem ajuta să aleagă lucrurile bune cu care vine această explozie tehnologică, nu pe cele dăunătoare.
– Ai spus că părinții le dau copiilor telefonul pentru un pic de timp liber… tot ca să stea și ei pe telefon. Cum ai încorporat acest paradox în mesajul piesei? Este „Invizibilii” și un semnal de alarmă pentru părinți?
– Problema dependenței pe care o provoacă telefonul nu este doar a copiilor, cu toții suntem tentați să rămânem cu fețele în ecran. Ne propunem să ne relaxăm 10 minute și luăm telefonul din obișnuință și nici nu ne dăm seama când trece o oră.
O oră în care am fi putut să ne încărcăm cu ce ne place să facem, să avem grijă de noi, să petrecem timp cu partenerii noștri. Ne întoarcem la copii și mai agitați și n-avem de unde să le dăm liniște și răbdare. E un cerc periculos și mi-aș dori ca, după ce părinții văd spectacolul, să se gândească mai mult la cum petrec timpul și ce fac copiii lor cu timpul atunci când ei au nevoie de un răgaz.
– Laura învață să citească dintr-o nevoie profund umană: să-și recupereze prietenii. Crezi că asta e o metaforă pentru ce se pierde azi când copiii nu citesc? Ce anume dispare?
– Cred că, citind, ne facem prieteni, empatizăm cu personajele, le înțelegem dorințele și asta ne dezvoltă înțelegerea și empatia în viața reală. „Oamenii trebuie să fie citiți cu grijă, nu le săriți paginile”, spune Ioana Pârvulescu atât de frumos, în carte.
– Cum vezi rolul lecturii în dezvoltarea emoțională și cognitivă a copiilor? Ce aduce cititul acolo unde telefonul doar „ocupă timpul”?
– Urmărind un personaj, copiii înțeleg toată povestea, înțeleg de ce reacționează așa și unde duce comportamentul. Pot vedea cauza și efectul și, fără îndoială, își amintesc ce s-a întâmplat cu personajul când au o situație similară în viața reală.
Asta îi ajută să-și corecteze comportamentul, să înțeleagă ce efect au asupra celor din jur și că nu sunt singuri, că și alții simt la fel. O poveste e o hartă pe care o vezi în întregime, spre deosebire de viața reală, în care tu ești personajul principal și ai de-a face doar cu frânturi din povestea celorlalți. Cred că lectura ne face oameni mai buni, ne face să-i vedem mai bine pe alții și pe noi înșine.
– Cărțile din piesă sunt vii, iar lectura e o aventură. Cum putem, ca adulți, să reaprindem în copii această percepție despre citit – că nu e o obligație, ci o poartă către lumi noi?
– Prin joacă. Să citim împreună seara, înainte de culcare, să confecționăm personaje din hârtie, din șosete, din umbre, din orice, să fim creativi și să le dăm mai multe povești similare cu ce descoperim că le place. Să nu-i amenințăm ca să citească, ci să le arătăm pasiunea noastră pentru citit. Dacă văd cât de mult ne bucură pe noi, îi va face curioși și pe ei.
Ce sunt „vorbele automate” pe care părinții le transmit copiilor
Piesa de teatru „Invizibilii”. FOTO: Arhiva personală– Ai menționat la un moment dat „vorbele automate” pe care părinții le transmit mai departe fără să le mai chestioneze. Cum poate acest spectacol să îi ajute pe părinți să-și regândească relația cu copiii lor?
– Laura ne spune și ne cântă cum se simte, ce crede despre ce i se întâmplă, ni se arată nouă, publicului, și cred că asta îi face pe părinți să vadă ce ecou au vorbele în copiii lor.
– Într-o lume dominată de ecrane, lectura devine aproape un act de curaj. Cum speri ca musicalul să reaprindă dragul de povești și cărți în rândul copiilor? Dar al părinților, care petrec la fel de mult timp pe ecrane?
– Ne jucăm într-un musical, cântăm, dansăm, avem lumini și totul are magie. Așa cum are și o carte când avem curajul să intrăm în ea. Sper ca spectacolul să deschidă cărțile așa cum cărțile au construit spectacolul. Să-i provoace pe cei din public să creeze în mintea lor, atunci când citesc, cum am creat noi pe scenă, dar cu și mai puține limite, fiindcă imaginația e tărâmul în care putem să fim oricine, să fim oriunde, să fim orice.
– Ce reacții ați primit până acum de la copii? Au înțeles mesajul sau te-au surprins cu alte perspective? Dar părinții? Am înțeles că unii dintre ei au ieșit plângând.
– Copiii au înțeles foarte bine mesajul și mulți dintre ei sunt tot mai curioși să citească și asta ne bucură nespus. A scris Cornel o melodie minunată care se numește „Un vis interzis”.
Cu toate că sunt mai multe momente în care publicul se emoționează, în această melodie Laura se adresează adulților care au uitat să petreacă timp cu copiii lor și e ceva puternic, și vine de la un copil care cântă cu credință și îi trezește. Am plâns și noi mult la repetiții, plâng și cei din public, fiindcă realizează de cât de multă nevoie au copiii de ei și ce e cu adevărat important: familia, prietenii, iubirea. Și mai plângem și noi, încă odată, după spectacol, de bucurie, când vedem că oamenii se emoționează, reacționează, că mai există umanitate.
– Laura are nevoie de încurajare, nu de judecată. Ce le-ai spune părinților care vor „rezultate” imediate, dar nu au răbdare cu procesul interior al copilului?
– Nu sunt în măsură să dau sfaturi, să le spun eu ce e mai bine pentru copiii lor. Dar cred că fiecare copil e altă floare și tot ce are nevoie e un pământ bun, soare și apă, din când în când, și trebuiesc încurajați să crească și să înflorească așa cum sunt, la timpul lor, nu obligați să poarte petalele părinților, să împlinească visuri care nu sunt ale lor.
– În final, care e miza profundă a acestei povești? Este despre litere și cărți sau, de fapt, despre cum îi ajutăm pe copii să fie văzuți, iubiți și susținuți? Ce îți dorești să se schimbe în realitate, nu doar în sală, după ce publicul trăiește povestea Laurei?
– Este despre toate acestea, despre dragostea pentru lectură și cum ne regăsim în cărți, despre cum să fim adulții de care copiii au nevoie, modelele pe care ei să le urmeze, despre cum să-i provocăm să învețe prin joacă. Îmi place mult un vers pe care l-a scris Cornel: „Lumea e mai frumoasă, fiindcă tu ești în ea”. Asta ar trebui să le spunem copiilor în fiecare zi.
Am ținut și țin să transmit acest mesaj în toate spectacolele mele: noi ne construim lumea, realitatea e așa cum noi ne-o imaginăm, stă în puterea noastră să fim oameni mai buni, pentru o lume în care copiii să crească frumos și drept. Sunt recunoscătoare că împreună cu toată echipa din „Invizibilii” putem să vă spunem toate lucrurile acestea! Sperăm să ajungă la voi, să veniți să ne vedeți și vă mulțumim pentru timpul pe care ni-l dați!