Comedia românească „Țăndări”, care va intra în cinematografe la sfârșitul acestei luni, este una „old school”, în care nu joacă influenceri ci actori. Regizorul și scenaristul filmului este Bogdan Naumovici, cunoscut pentru reclamele sale amuzante, din experiența de peste 30 de ani din publicitate. Acesta a explicat într-un interviu pentru publicul Hotnews de s-a apucat de comedii și ce așteptări are de la primul său film.
Bogdan Naumovici, poate cel mai cunoscut publicitar român, a intrat în lumea filmului după ce a semnat scenariul și regia la comedia „Țăndări”, ce va intra în cinematografe pe 28 ianuarie.
„Popularitatea la care au ajuns unele dintre reclamele mele mi-a dat încredere să pornesc pe drumul ăsta, să îmi imaginez că pot face comedie pe gustul oamenilor”, spune Bogdan Naumovici, într-un interviu pentru HotNews.
Cu o experiență de peste 30 de ani în domeniul publicității, regizorul este cunoscut pentru unele dintre cele mai faimoase spot-uri din România, reclame care au rămas în cultura urbană, cum ar fi cele cu „Laser, frate!”, „Batman, Batman!” sau „Halatul, cât e halatul?”
Naumovici a primit peste 100 de premii de creație și mai mult de 30 de premii de eficiență, precum și titlul de Cel Mai Bun Profesionist în Advertising al Deceniului. În 2019 a lansat scurtmetrajul „Zimnicea”, selectat în numeroase festivaluri internaționale.
„Țăndări” este o comedie old school, fără influenceri, filmată în mediul rural de la noi.
Așa cum apare notat în sinopsisul oficial, filmul are în prim plan o întâmplare fictivă: când două comune, Movilița și Țăndărești, primesc de la Guvern doar jumătate din bugetul anual de care au nevoie, iar primarii rivali mizează totul pe un meci de fotbal, crește presiunea: cine învinge ia toți banii și își face treaba. Așa că, firește, fiecare va face tot ce e românește posibil să câștige, într-o comedie despre bani, fotbal și fete de măritat.
Filmările au durat 9 zile, cât le-a permis bugetul, și au avut loc în trei sate din județul Giurgiu, dar și în Orășelul Copiilor din București, iar coloana sonoră este semnată de Damian Drăghici.
„Cred că pentru a face umor e nevoie de curaj”
– Când ați hotărât să treceți la regie și cum s-a concretizat ideea acestui film? De ce v-ați dorit să facem un film de comedie?
– Sunt aproape 30 de ani de când am început să spun povești în 30 de secunde și vreo 21 de când am regizat prima mea reclamă, cea cu „laser, frate!” și „ăla negru de respira greu”. De atunci, probabil că am regizat vreo 300 de spoturi, iar experiența cu actorii, cu echipele de filmare, cu etapele de post producție, precum și colaborarea îndelungată cu câțiva dintre oamenii care se regăsesc și la „Țăndări”, cred că au fost elemente esențiale în decizia mea de a aborda o comedie. De asemenea, popularitatea la care au ajuns unele dintre reclamele mele mi-a dat încredere să pornesc pe drumul ăsta, să îmi imaginez că pot face comedie pe gustul oamenilor.
– Ați declarat că „nu prea mai e loc de umor în publicitate.” De ce credeți acest lucru? Cum priviți industria publicității românești din prezent?
– Cred că pentru a face umor e nevoie de curaj. Cu atât mai mult într-un demers comercial, cum e publicitatea. Să pui soarta vânzărilor produsului tău în mâinile unei glume cere o deschidere și o încredere din ce în ce mai greu de găsit azi în departamentele de marketing ale marilor companii. Nu ajută nici faptul că majoritatea sunt acum multinaționale, iar în ierarhia prin care trebuie aprobată o reclamă e aproape inevitabil să nu existe și un factor de decizie care nu e român, deci mai puțin înclinat să priceapă și cu atât mai puțin să guste umorul românesc.
„Las Fierbinți a fost un reper, dar nu pe care să-l imit, ci de care să mă diferențiez”
– Revenind la film, povestea are un iz de comedie old school – cum ați descrie umorul prezent în „Țăndări” și de ce ați ales genul ăsta de poveste?
– O, dar sunt un mare fan al comediei old school! Adică unde poanta e poantă, nu înjurătură, actorul e actor, nu influencer, iar actoria e o ridicare de sprânceană, nu o scălâmbăială grotescă. Mă bucur că ați perceput acest iz, a fost intenționat pe deplin.
– „Las Fierbinți” a fost un reper, o inspirație?
– Sigur că a fost un reper. „Las Fierbinți” este un serial de mare succes și deja de tradiție, care se petrece între exact aceleași coordonate: comedie și mediu rural. Sunt apropiat de serial, am colaborat „publicitar” cu el, sunt prieten cu mulți din echipa sau distribuția serialului, ba am și jucat într-un episod din sezonul doi sau trei!
Deci da, „Las Fierbinți” a fost un reper, dar nu pe care să-l imit, ci de care să mă diferențiez. Am toată aprecierea pentru serial și echipa lui, dar cred că umorul românesc, mai ales umorul din rural e suficient de generos să le încapă și pe „Las Fierbinți”, și pe „Țăndări” sau altele. Sunt personaje diferite, sunt glume diferite, sunt filmate diferit, iar atmosfera dată de muzica lui Damian Drăghici în filmul „Țăndări” este definitorie și distinctă.
– Ați vrut în mod intenționat să fie și un film fără influenceri, înjurături, cât și mesaje din zona woke/progresistă?
– Pe mine orice normă impusă artificial nu numai că mă provoacă, mă irită de-a dreptul. Ce este creativitatea dacă nu abatere de la normă, de la clișeu, de la aurita mediocritate? Înotul împotriva curentului l-am luat mereu ca pe o misiune personală. Am vrut să fac un film cu actori unul și unul, care să poată să transmită o stare sau să ridice o poantă, să joace natural o situație comică. Mai mult de-atât, am vrut să fac prima comedie românească filmată la prim-plan, lucru care pune accent mult mai mult pe jocul actoricesc decât pe popularitatea de pe rețelele sociale.
„Invit generația Z să vadă și o comedie cu actori, nu cu influenceri”
Bogdan Naumovici. FOTO: Arhiva personală– Care este publicul „Țăndări” și de ce credeți că va râde la poveste?
– Cred că publicul „Țăndări” traversează delimitările socio-demografice clasice. Este și o satiră a politicienilor locali de azi, este și despre fotbal, despre a face tot ce e românește posibil pentru a-ți atinge obiectivele, despre moravuri mai ușoare sau mai grele, despre rivalități, invidii și polițe vechi de plătit, deci cred că e greu și nedrept să spun că se adresează unei anumite categorii de public, bărbaților sau microbiștilor, doamnelor și domnișoarelor interesate de stratageme într-ale măritișului sau măcar celor care râd superior din Mall-uri de conaționalii lor mai de la țară. Cred cu sinceritate că oricine va găsi câteva poante, din sumedenia de glume din „Țăndări”, care să îl facă sau să o facă să spună la ieșire, „Doamne, cât am râs la filmul ăsta!” și să-l recomande mai departe.
– Credeți că generația Z se va uita la „Țăndări”? O invitați la cinema – de ce?
– Sper din toată inima să o facă. Pentru că simțul umorului este un mușchi care trebuie antrenat, dacă îl ții aproape relaxat, doar pe TikTok, se atrofiază. Așa cum am descoperit în publicitate, gustul publicului se învață cu lucrurile bune foarte ușor și rapid, iar apoi devine repede exigent în a amenda mediocritatea, clișeul, plicticoșeniile. Invit generația Z să vadă și o comedie cu actori, nu cu influenceri, unde poanta nu e înlocuită de înjurătură și nici scenariul de o înșiruire de sâni și buze instagramabile. Iar apoi să decidă ce le place și la ce râd mai tare.
– În opinia dvs, care sunt elementele cheie ale unei comedii bune românești?
– Naturalețea jocului actoricesc, povestea plauzibilă și replicile memorabile.
„Nu sunt deloc fan al comediilor care legitimează răul prin râs”
– Ați spus la un moment dat că acțiunea este „entertaining” și cam ăsta i-a fost scopul de la început, „nu un film cu o mare morală.” Există o serie de stereotipuri românești care sunt prezente în film, care și amuză, dar care reprezintă și o realitate în multe zone de la noi. Cum vedeți genul ăsta de stereotipuri, au doar un rol descriptiv al societății românești sau pot trage și un semnal de alarmă pentru „modul în care merg lucrurile”?
– Umorul bun a avut mereu și latura lui satirică, de „înfierare”, dar fără „mânie proletară”. Toată lumea știe care sunt bunii și care sunt răii, iar noi râdem de răi, nu cu răii. Nu sunt deloc fan al comediilor care legitimează răul prin râs. Ăsta a și fost micul meu reproș, de pildă, la seria „Amintiri din Epoca de aur”, care, deși foarte bine realizată, mi s-a părut atunci că pune comicul nu alături, ci în fața ororilor comuniste, mascându-le un pic.
Când spuneam că „Țăndări” nu e un film cu o mare morală, mă refeream la faptul că e un film destul de direct, știi limpede ce e bine și ce e rău acolo, nu pun spectatorul să decidă între nuanțe apropiate de gri, o fi gri perle sau gri șobolan? Albul e alb și negrul e negru, se discern ușor chiar și printre lacrimile de râs.
– Și dacă tot suntem aici, când avem o poveste care trasează câteva dintre năravurile românești, credeți că există și o responsabilitate față de public?
– Da, dar nu într-o măsură apăsătoare. Nu e treaba filmului, cu atât mai puțin a comediei, de a da directive publicului, de a-i trasa sarcini și direcții de acțiune, judecată sau comportament. Responsabilitatea pe care am încercat să ne-o asumăm noi, actorii și echipa „Țăndări”, a fost să punem în fața publicului o comedie făcută cât ne-am priceput noi de bine, asumată și care să ne facă cinste.
– Cu ce v-ar plăcea să română publicul după ce vede „Țăndări”?
– Cu un zâmbet până la urechi, cu muzica lui Damian Drăghici în minte și cu dorința de a spune cât mai repede prietenilor cât au de pierdut dacă nu merg să-l vadă, ca să aibă ce comenta împreună.
– De ce l-ați ales pe Damian Drăghici pentru coloana sonoră, cum a fost să lucrați cu el și cât contează prezența lui în film?
– Aveam nevoie de o muzică reprezentativă pentru o comedie în rural, dar care să nu cadă în taraf tradițional și cu atât mai puțin în manele. Și atunci am mers către fanfară, către un sound balcanic, dar modern, iar aici nu cred că puteam apela la cineva mai potrivit decât Damian Drăghici. Istoria lui, proiectul Damian & Brothers, rădăcinile lui muzicale combinate cu educația la Berklee College of Music din Boston nu numai că îl recomandau, dar practic îl făceau singura mea opțiune.
„Noi facem comedie, nu legislație și nici educație civică”
Imagine din filmul „Țăndări”. FOTO: Arhiva personală Bogdan Naumovici– De ce ați ales ca filmul să fie sponsorizat de o casă de pariuri? Vedeți o problemă de etică în acceptarea banilor de aici?
– Pariurile sportive sunt o realitate, iar filmul meu a avut drept una dintre porunci să fie „din viață”, așa că în scenariu vine vorba despre pariuri, cu atât mai mult cu cât momentul culminant al filmului este un meci de fotbal între cele două comune, Movilița și Țăndărești. Așadar, pariurile erau „de acolo”, prin urmare era firesc să caut un parteneriat cu un operator de pariuri sportive.
– În România avem o adevărată problemă cu dependența oamenilor de jocurile de noroc, iar în film există câteva scene care subliniază asta. Credeți că genul ăsta de retorică poate contribui la acest fenomen sau îi poate influența pe oameni în direcția asta – cum vedeți lucrurile?
– Da, se menționează această problemă, însă, ați văzut că dialogul și situațiile din film sunt despre pariatul responsabil, despre limite autoimpuse tocmai pentru a opri această dependență. Noi facem comedie, nu legislație și nici educație civică, tot ce putem face este să încercăm să fim de partea binelui, fără a uita însă de prima poruncă, să te facem să râzi!
„Nu văd vreun titlu de glorie din a face un film apreciat doar de critică, nu și de public”
– Ați spus „Nu cred în despărțirea asta a apelor: „ori e film comercial, ori e film de artă!”, cu subtextul, ori e prost, pe gustul publicului, ori e de premii, pe gustul criticii și cineaștilor.” De ce credeți, totuși, că oamenii fac o diferențiere între cele două, cu premiza calității în față? Se poate crea un echilibru? E o miză pentru dvs?
– Oamenii fac o diferență între cele două doar pentru că e subliniată într-adevăr această diferență, pe care eu nu o văd aprioric necesară. Aici e mult de vorbit despre sistemele de finanțare care introduc cumva niște perturbări în „Forță”, despre obiectivele diferite ale celor care fac film independent și comercial față de ale celor care fac filme „de festival” și nu cred nici că am eu căderea să fac această analiză.
Argumentul la care țin, însă, este că eu nu văd o asociere de nedezlipit între „de artă, deci automat bun” și „comercial, deci neapărat prost”, precum nici vreun titlu de glorie din a face un film apreciat doar de critică, nu și de public.
Interesul public, invocat atunci când se caută finanțări din banul public, au necazul ăsta enervant, conțin în denumire cuvântul „public”, deci ar fi bine să se țină de acest cuvânt. Ca să nu mai spun că sunt o mulțime de filme internaționale ultra premiate, care au umplut sălile și box office-ul, vedeți numai „Titanic”, „Forrest Gump” sau „Stăpânul Inelelor”.
Și dacă tot vorbim de râs și comedie – îmi puteți da exemplu de un spot românesc care v-a făcut să râdeți în ultima vreme? Dar de un film de la noi?
Dintre reclame, din ultimii ani, una singură, pe care am și lăudat-o public, cea la Tomi, cu Lambada dansată, culmea, în Fierbinți! Nu o să dau un exemplu dintr-un film, ci dintr-un serial, „Clanul”: sunt fanul scriiturii Liei Bugnar, mai ales pentru personajul Bebe Măcelaru, interpretat de George Mihăiță.