Imagini dure la început de an într-un oraş intrat parcă în lâncezeală. Copii chinuiţi, livraţi în zori de zi liberă, în imagini sfâşietoare, unei societăţi care a uitat parcă de mult ce înseamnă civismul şi implicarea. Asta după ce la sfârşit de an, la fel de dur, dar fără legătură, tatăl a şapte copii, primarul aceluiaşi oraş, era purtat cu cătuşele la mâini pentru a fi văzut de lume. Mai lipsea poza cu el în spatele zăbrelelor pentru a fi tabloul şi mai expresiv… Sunt cadre care spun totul despre oraşul în care aproape zilnic pe grupurile de socializare apar sau apăreau întrebări despre cum poate o mamă să-şi asigure liniştea copiilor în condiţiile în care tatăl lor provoacă scandal şi nu ajută deloc la creşterea lor, acelaşi oraş în care primarul pariază pe operele de artă, ca singura soluţie pe care o are el însuşi la îndemână pentru a lăsa ceva în urmă.
N-ai cum să nu observi că totul e parcă pus cu mâna într-un puzzle care are ca scop mutarea atenţiei de la stânga spre dreapta. Sau invers. Şi asta pentru a trece cu vederea peste lucrurile cu adevărat importante sau pentru a obţine, la o eventuală negociere, suficiente puncte care să le garanteze unora sau altora supremaţia. Pentru că nimic nu se face gratuit. Mai ales când vorbim despre ştiri şi imagini explozive aduse cu tâlc în atenţia opiniei publice sâmbăta, dimineaţa devreme, ca şi cum atunci, dar exact atunci infractorii deosebit de periculoşi ar fi înfipt cuţitul în spatele bancherului hrăpăreţ. Când, de fapt, urmează să aflăm ulterior că bătălia e de lungă durată, că are în spate acuzaţii de trafic de persoane, că unii s-au încăpăţânat să nu cedeze, vreme în care altora asta nu le-a plăcut. Şi, uite aşa, şacalii politici au sărit iute să muşte şi ei din hoitul unei societăţi putrede, intrată în descompunere civică, sperând să-şi crească masa de susţinători pe care să-i închidă cu zăvorul în listele lor electorale…
E greu să vezi oameni neajutoraţi, mai ales copii chinuindu-se. Dar e greu şi pentru copii să-şi vadă tatăl încătuşat. În ambele cazuri responsabilitatea este a Statului şi a instituţiilor sale. Însă avem de-a face cu un Stat eşuat, nu-i aşa?! Şi-atunci nu putem avea prea mari aşteptări. Şi nici nu trebuie să fim surprinşi de apariţia, pe sub radar, a celor antisistem. Fie ei autointitulaţi „suveranişti”. Fie ei autointitulaţi „libertarieni”. Primii vor un Stat autoritar, dar asta nu înseamnă numaidecât responsabil, iar ceilalţi vor un stat flasc, absent, care să lase totul în voia sorţii, pardon, a privatului şi a societăţii. Ei bine, Statul „suveraniştilor” ne-a dat de n-am mai putut duce şi în decembrie 1989, indiferent cum, ne-am eliberat. Dar am păstrat o formă de Contract Social. Pe care „libertarienii” l-ar vrea rupt, astfel ca vulgul să-şi facă de cap, să aplice fie legea junglei, fie legea pumnului… Nu putem accepta nici revenirea la trecut, nici autoflagelarea. Trebuie să trezim Statul, să-l aducem la linia de plutire şi să ne asumăm succesul sau insuccesul său. Am mai spus-o, e nevoie de implicare, căci de băgători de seamă e plin pe marginea drumului. Iar drumurile noastre sunt prăfuite chiar şi acum, în miez de iarnă, aerul oraşului ne duce tot mai mult spre cel al unui târg ponosit, fără ieşire, fără soluţii, doar cu plângeri penale, cercetări şi soluţii pompieristice la speţe care nu ar trebui să existe sau care există deja de multă vreme, dar sunt scoase la lumină doar atunci când este nevoie de ele.
Între timp, pe centru, stocurile cu haine vechi ale magazinelor second-hand se împrospătează cu alte vechituri, chioşcurile de ziare vând tot mai puţină informaţie tipărită, iar pe reţelele de socializare fiecare analfabet se crede jurnalist de investigaţii, fără a înţelege că nu e ştire orice răsărit de soare. Însă publicul, care crede că atunci când vorbim despre „cultura unui neam” vorbim despre poezie şi, doar uneori despre pictură şi sculptură, fără a înţelege că, de fapt, atunci când vorbim despre cultura unui neam vorbim despre identitatea sa, e mulţumit de bârfa ajunsă un soi de literă de lege în era globalistă. Iar în replică la vorba românească potrivit căreia „fie roata şi pătrată, tot se-nvârte ea odată”, nu aştept decât momentul impactului de după. Cu speranţa că ne vom trezi, şi că nu va fi prea târziu. Într-un Stat puternic, cu o lume educată, nu cu Bacalaureatul cumpărat cu zeci de mii de euro de la profesori susţinuţi politic în funcţii înalte şi pervertiţi de mirosul banului, nu cu doctorate plătite cu distincţii date din preaplinul poporului, dar cu un Contract Social pe care să-l înţeleagă fiecare, astfel încât Statul de Drept să nu mai poată fi violat de nevolnicii care se vizează domnind peste un popor căruia să îi livreze pâine şi circ pentru a-l stăpâni cu uşurinţă. Până atunci, însă, vă-ntreb: credeţi că va dura mult până-or unge noul prefect? Eu nu.
Adrian Armand Giurgea