Motto: „Să nu munceşti în ziua de Ignat, că-ţi rup porcii bulendrele de pe gard” (Artur Gorovei – „Credinţi”)
În ziua de 20 decembrie, Biserica creştină îl sărbătoreşte pe Ignatie Teoforul (35 – 117), episcop de Antiohia, martirizat în timpul împăratului roman Traian. A fost arestat, împreună cu alţi creştini şi pedepsit cu moartea prin aruncare la fiare, în amfiteatrul de la Roma. Sărbătorirea lui în preajma solstiţiului de iarnă are două motivaţii: una etimologică: „ignis” („foc”) şi una simbolică – sfântul a fost devorat de lei, animale care simbolizau Soarele.
În mod tradiţional, la 20 decembrie, românii sacrifică porcul de Crăciun, ziua fiind cunoscută sub numele de „Ignatul porcilor”.
În credinţa vechilor daci, porcul era sacrificat ca simbol al divinităţii întunericului, care slăbea puterea Soarelui în cea mai scurtă zi a anului, la solstiţiul de iarnă. După sacrificarea porcilor, ziua începea să crească şi Crăciunul devenea o sărbătoare a luminii şi a vieţii.
Ritualul prezintă o legătură evidentă între mitologia greacă, cea romană şi religia populară românească, prin credinţa că sângele scurs cu acest prilej, prin puterea sa purificatoare, putea spăla crimele sau nelegiuirile oamenilor, cât de mari ar fi fost ele. În calendarul popular românesc, Ignat este considerat patronul acestui animal, fiind cunoscut şi în calitate de zeu al focului terestru şi al luminii solare.
Folcloristul Petru Caraman (sursa – azm.gov.ro) consideră că „obiceiul tăierii porcului din ziua de Ignat îşi află rădăcinile în tradiţiile antichităţii romane, acest sacrificiu fiind practicat la Saturnalii, între 17 şi 30 decembrie, consacrându-l lui Saturn, la origine zeu al semănăturilor. Porcul însuşi era socotit ca întruchipare a acestei divinităţi, a cărei moarte şi reînviere se consumă la cumpăna dintre ani.
Există, la români, superstiţia ca în ziua de Ignat trebuie să vezi, ba chiar să te mânjeşti cu sânge. De asemenea, sângele scurs după sacrificiu nu trebuie risipit. Mai cu seamă dacă porcul era negru, tot sângele i se strângea într-o strachină, amestecat cu mei, pentru a fi folosit în restul anului la descântat.
Astfel, potrivit religiozităţii populare, sângele porcului – adică tocmai ceea ce, în timpul postului, se crede că ne spurcă -, în timpul acestei sărbători ne purifică”. Este paradoxul purificării prin post şi sânge al poporului nostru, fenomen foarte rar de sincretism religios, explică etnologii.
Sărbătoarea din 20 decembrie, închinată Sfântului Ignatie a creat, în timp, numeroase obiceiuri, credinţe şi superstiţii, unele fiind respectate şi în zilele noastre.
Se crede că în noaptea de Ignat, porcii visează că vor fi tăiaţi: „Porcul care nu a fost tăiat de Ignat, de aici încoace nu se mai îngraşă, nu mai pune carne pe el şi nu mai mănancă, căci în ziua de Ignat şi-a visat cuţitul”, scrie etnologul şi folcloristul Tudor Pamfile în cartea sa „Duşmani şi prieteni”. Singura activitate permisă în această zi era tăierea porcului. Femeile însărcinate, de teama de a nu naşte copii cu infirmităţi, respectau cu stricteţe interdicţia de a lucra.
În lucrarea „Sărbătorile”, acelaşi autor vorbeşte şi de o altă superstiţie: „Chiar dacă n-ai tăia un porc, taie cel puţin o pasăre-găină, raţă, gâscă; ori la vreme, de-ai înţepa creasta la o găină neagră ca să dea sângele, că aşa e bine: să vezi sânge în ziua de Ignat, că atunci vei fi ferit de boale”.
Superstiţiile nu se opresc, însă, aici: „Când se aduce în casă porcul tăiat, mai întâi se aduce căpăţâna cu râtul înainte, ca să fie un noroc. Cu ocazia tăierii porcului se obişnuieşte să se dea de pomană o strachină de făină şi o mână de sare, ca să nu piară porcii de boală. Sângele care curge de la porc (mai ales de la un porc negru) se strânge in strachină, în care este pus mei. După ce se usucă sângele amestecat cu mei, se macină şi se păstrează, fiind bun de a afuma copiii de guturai, de spaimă şi de nălucă”.
La tăierea porcului nu trebuie să stea nimeni prin apropiere, dintre cei care sunt miloşi din fire, căci se crede că porcul moare cu mare greutate, iar carnea unui asemenea porc nu va mai fi bună. Cel ce taie porcul, nu trebuie să strângă din dinţi, ca să nu iasă carnea porcului tare şi să fiarbă cu greutate.
Exista şi obiceiul ca porcul tăiat să fie încălecat. Ion Creangă povesteşte în „Amintiri din copilărie”: „La Crăciun, când tăia tata porcul, şi-l pârlia, şi-l opăria, şi-l învălia iute cu paie, de-l înăduşa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi dea coada porcului s-o frig şi beşica s-o umflu şi s-o zurăiesc după ce s-a usca”.
În credinţa populară, diferite organe sau părţi din carnea porcului tăiat sunt utilizate ca remedii în tratarea unor boli ale oamenilor şi animalelor:
*Untura de la porcul negru e bună pentru sănătatea oilor.
*O bucată din untura de porc negru era dusă la biserică de Bobotează, pentru a fi sfinţită. Cu aceasta se ungeau cei care aveau dureri de picioare ori junghiuri.
*Sângele porcului, amestecat cu mei şi lăsat să se usuce, era folosit pentru a-i afuma pe copiii care se speriau sau aveau guturai, iar cu părul de porc se afumau copiii când erau deochiaţi.
*Splina porcului este cea care descoperă durata iernii: dacă splina este groasă în capăt, e semn că vom avea o iarnă grea, cu multă zăpadă, însă, dacă este subţire, arată că va fi iarna săracă în omăt, iar anul nou nu va fi îmbelşugat. (surse documentare şi foto: azm.gov.ro, identitatea.ro, Arq.ro)
Ileana Sandu