Sunt 35 de ani de la răsturnarea regimului dictatorial al lui nicolae ceauşescu. Copiii născuţi atunci ies din tinereţe, devin adulţi. Părinţii lor ar fi trebuit să le spună cât de greu a fost jugul dictaturii. Desigur, nu şi pentru cei din aparatul lui ceauşescu… Şi nici nu pentru cei ce îşi dezvoltaseră abilitatea „de a se descurca”. Însă pentru majoritatea a fost un jug greu. Pe care l-au scuturat cu greu. Poate cu sprijin extern, poate cu implicarea „agenturilor”, poate cu ultimele forţe ale unui animal de povară ajuns pe malul prăpastiei. Iar adulţii de mâine ar fi trebuit să nu uite asta. Să li se scrie în ADN, astfel ca istoria să nu se repete prea repede. Este însă inexplicabil cum sondajele de opinie ne indică cu repetiţie că pare a nu fi înţeles şi învăţat nimic. Ca şi cum în ADN-ul acestui popor stă scrisă nevoia de fi prostit şi apoi subjugat. Ca şi când libertatea e prea grea sau greu de înţeles. Şi, uite aşa, tinerii de azi caută să aibă parte de lideri mesianici, pe care să-i idolatrizeze şi cărora să li se închine, care să le spună ce şi cum să facă, cum să bea apă, cum să bea suc, ce să gândească şi cum să o facă. Fără a înţelege şi a vedea că, de fapt, sunt victime ale unor vânzători de vise care ştiu să le atingă coarda sensibilă ademenindu-i fie cu case ieftine, fie cu iluzia conducerii prin referendumuri. Degeaba le spui că lucrurile ieftine sunt, în fond scumpe, sau că Marea Adunare Naţională a fost, în fond o Mare Minciună Naţională, un loc în care se adunau doar cei care nu aveau nimic de spus, care ascultau smeriţi, cum marele conducător ştie singur să ducă România pe cele mai înalte culmi…
Incredibil! La 35 de ani de la Revoluţie, pare că ne-am pierdut busola, iar unele trompete cu pretenţii jurnalistice intoxică în continuare cu versuri puse pe muzici revoluţionare cum că Diaspora strigă Libertate… He, he, he… Diaspora a votat de fiecare dată. A spus că a schimbat regimuri şi a schimbat direcţii politice. Adică a hotărât în cei 35 de ani de libertate cum trăim noi, aici, acasă. Noi, cu libertatea noastră, ei cu meritul de a trimite bani alor lor de aici. Să trăiască bine sau să le pregătească „culcuşul” pe când s-or întoarce. Nici o problemă. E bine. Însă cum poţi striga „Libertate” când tu o ai?! Când tu iei banii din Vest, îi aduci aici/sau nu, dar crezi că era mai bine înainte şi în sistemul numit de unii pompos suveranist? Ştiţi voi cum stă treaba cu suveranismul? Acum 36 de ani eram suverani, ca stat, rupţi în cur ca popor, furând cu „paraboloaica” posturi străine, căci la noi era doar despre „măreţele realizări” şi cam atât… Apoi, mai sunt unii care zic că ei sunt suverani, cu numere la maşini scrise de ei şi care refuză să plătească Statului taxe şi impozite… Sună mai degrabă a anarhism, nu? Şi, desigur, sunt şi vreo câţiva care spun că… gata cu globalizarea, că noi putem hrăni nu ştiu câte milioane de guri şi să nu mai luăm mâncare de la unii sau alţii… Hai să nu mai luăm nici internet, nici cafea, nici excursii, vreţi?! Să fim doar noi, aici, între graniţele noastre, să ne credem buricul pământului şi gata… E şi asta o treabă, nu? Şi e realizabilă atâta vreme cât odată cu libertatea noastră a primit şi impostura libertatea sa. Oricine se poate crede orice şi poate încerca să îi facă şi pe alţii să creadă asta. Da, nu e ca în Biserică, aici mai putem cerceta, însă de ce ne-am deranja? Pentru că, oricum, îmi spunea deunăzi cineva, avem noi o vorbă „n-a fost niciodată să nu fie cumva”… Şi-atunci, de ce să ne mai zbatem de pomană, dacă tot va fi cumva? Însă e păcat că acum 35 de ani unii au crezut că libertatea pentru care ei au murit va fi păstrată cu sfinţenie şi nu mocicolită în mod barbar de cei care pare-se că sunt sub imperiul altei vorbe româneşti care zice că „nici prea bine, nu e bine”… Şi vor să încerce altceva. Poate o vodkă… Poate experienţa închisorilor reci… Poate cravata de pionier pentru odreaslele lor… Sau, de ce nu, intrarea într-un aparat care a avut şi are, până astăzi parcă, grijă de membrii săi…
Şi mi-e teamă astăzi că Revoluţia din 1989 ar putea fi uitată sau denaturată în curând în manualele de istorie. Că nu va conta libertatea pe care am obţinut-o, ci vor fi scoase în faţă luptele ulterioare pentru putere. Că, dornici de chivernisire, tineri de azi, susţinuţi de minţi bolnave, ar putea dori cu înverşunare să-şi pună înapoi jugul unei dictaturi bolnave invocând faptul că jugul libertăţii europene este prea greu. Dar nu şi-l vor pune doar lor, ci şi celor care nu vor asta. Şi mi-e teamă că presa va fi mult prea decredibilizată pe atunci, aşa cum a fost în decembrie 1989, pentru a schimba ceva. Căci cum poţi să mai fii credibil când, spre exemplu, numai în Mureş, nu vorbesc de alte zone, îmi spun prietenii, sunt zeci, poate sute de persoane care beneficiază de pensii majorate după ce au dus adeverinţe prin care atestă să au fost „ziarişti profesionişti”. Adică membri ai unei asociaţii numită a profesioniştilor în presă, din care nu fac parte zeci de ziarişti pe care îi cunoaşteţi, dar din care fac parte, prientre alţii, foşti sau actuali preoţi, ei zicându-şi „ziarişti profesionişti”… E jale mare în ţară, iar oameni de genul ăsta vin să vă spună care e calea… Cred că, acum, în preajma sărbătorilor, ar trebui să ne rugăm pentru ei/sau de ei să îşi vadă de Biserică şi să renunţe la impostură. Iar colegii care le-au dat astfel de adeverinţe să facă un gest minim de curaj şi să îndrepte lucrurile. Pentru că e păcat să mânjeşti o întreagă breaslă în timp cu oameni care se cred şi se revendică drept jurnalişti pentru că au scris compuneri prin gazete, probabil colaboratori la umplut foaia, din dorinţa de a da exemple poporului că scriu şi la gazetă. A fi jurnalist este altceva, iar a fi jurnalist profesionist presupune mult mai mult. Haideţi, fiţi mai buni zilele astea şi daţi Cezarului ce e al Cezarului, căci altfel riscăm să vedem în curând filmul „Revoluţia uitată”, iar actorii vom fi noi şi generaţiile care ar fi trebuit să înflorească în libertate. Părerea mea.