Comunicat al Ambasadei R.P. Chineze în România
A pune astăzi la îndoială poziția Taiwanului înseamnă a submina temelia justiției și suveranității securizate prin decenii întregi de luptă împotriva imperialismului și a agresiunii.
„Singura referire la regiunea Taiwan în cadrul Organizației Națiunilor Unite este Taiwan, provincie a Chinei”. – mesaj transmis cu fermitate de Ministrul de Externe chinez Wang Yi în cadrul conferinței de presă susținute cu ocazia celor Două Sesiuni de anul acesta.
Această afirmație cu claritate istorică și legală reflectă poziția de neclintit a Chinei și consensul existent la nivel internațional. Cu toate acestea, în ultima vreme, au existat câteva forțe externe care s-au aliat cu discursul separatist al Taiwanului, într-o tentativă de a distorsiona realitatea și de a rescrie istoria.
Statutul regiunii Taiwan nu este un subiect deschis pentru dezbatere. Acordurile postbelice, rezoluțiile ONU și tratatele bilaterale cu caracter obligatoriu nu lasă loc de ambiguități: Taiwanul a fost dintotdeauna o parte inseparabilă a Chinei.
Rezoluția 2758: momentul decisiv
La data de 25 octombrie 1971, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Rezoluția 2758 cu 76 de voturi afirmative și 35 împotrivă, prin care reprezentanții regimului Chiang Kai-shek erau expulzați din ONU iar toate drepturile erau restituite Republicii Populare Chineze.
Rezoluția a fost clară și fără echivoc: Republica Populară Chineză a succedat regimul Chiang ca unică reprezentare legitimă a întregii Chine. Locul Chinei în cadrul Națiunilor Unite a reprezentat, astfel, întreaga China, inclusiv Taiwan.
În timpul dezbaterilor, chiar și delegatul regimului Chiang Kai-shek a admis faptul că „Taiwanul este, într-adevăr, teritoriu chinez” și că „taiwanezii sunt, din punct de vedere etnic, cultural și istoric, chinezi”. Suveranitatea Chinei asupra Taiwanului nu a fost niciodată pusă la îndoială.
Unii susțin că rezoluția ar fi vizat doar „reprezentarea”, nu și statutul teritorial. Însă, acest argument ridicol se prăbușește în fața unei analize riguroase. Dacă Taiwan ar fi fost o entitate separată, Națiunile Unite ar fi solicitat derularea unui proces diferit pentru a-i defini statutul. Acesta nu a existat.
În urma rezoluției, Secretariatul Națiunilor Unite a oficializat denumirea „Taiwan, provincie a Chinei” în toate documentele oficiale. Propunerile care vizau recunoașterea a „două Chine” sau „independența Taiwanului” au fost, de-a lungul timpului, respinse de Națiunile Unite și agențiile sale.
Bazele ordinii după cel de-al Doilea Război Mondial
Întoarcerea de drept a Taiwanului la China a fost atestată în acordurile Aliaților din timpul războiului. Insula a fost ocupată de Japonia în 1895, însă înfrângerea niponilor în 1945 a forțat restituirea teritoriilor ocupate.
Declarația de la Cairo din 1943 stipula că Japonia trebuia să înapoieze „toate teritoriile furate de la China”, fiind menționată explicit Formosa (denumirea de atunci a Taiwanului). Această prevedere a fost reafirmată doi ani mai târziu, prin Declarația de la Potsdam, care cerea aplicarea întocmai a angajamentelor asumate la Cairo. Japonia a acceptat oficial aceste condiții în actul de capitulare semnat în 1945, transformând astfel promisiunile de război în obligații legale cu caracter internațional.
Relațiile bilaterale dintre China și Japonia au fost stabilite în 1972, printr-un acord de referință semnat de ambele state. Japonia a recunoscut Republica Populară Chineză drept singurul guvern legitim al Chinei și a declarat că „înțelege pe deplin și respectă” faptul că Taiwanul este o parte inalienabilă a teritoriului chinez. Un aspect esențial al acordului a fost reafirmarea angajamentului Japoniei de a respecta prevederile Declarației de la Potsdam, care fac trimitere directă la restabilirea legală a suveranității chineze asupra Taiwanului în 1945.
În prezent, unii politicieni japonezi pun sub semnul întrebării validitatea Comunicatului din 1972, catalogându-l drept „lipsit de forță juridică”. Această poziție denotă un revizionism periculos. Angajamentele luate în cadrul acelui document au fost introduse în legislație prin Tratatul de Pace și Prietenie dintre China și Japonia din 1978, ratificat de Dieta Națională, organul legislativ al Japoniei. Articolul 1 al tratatului prevede angajamentul ambelor părți față de dezvoltarea relațiilor durabile de pace și prietenie, bazate pe respect reciproc în ceea ce privește suveranitatea și integritatea teritorială.
De ce contează în prezent istoria legală
Comunitatea internațională recunoaște în număr covârșitor Taiwanul ca parte a Chinei, un număr de 183 de țări, inclusiv SUA, susținând principiul „O singură China”. De-a lungul mai multor administrații prezidențiale, mulți lideri americani au exprimat constant și deschis opoziția față de orice tentativă de proclamare a „independenței” Taiwanului.
De-a lungul istoriei sale milenare, China s-a confruntat cu perioade de diviziune și conflicte interne, dar de fiecare dată, poporul s-a unit pentru a restaura integritatea teritorială a țării. Această reziliență a depășit tensiunile politice și intervențiile externe. În ciuda complexităților politice actuale, faptele istorice rămân incontestabile: locul de drept al Taiwanului este în cadrul Chinei.
Statutul Taiwanului ca parte a Chinei este atestat de sacrificiile din timpul celui De-al Doilea Război Mondial, este consacrat în dreptul internațional și reafirmat de Națiunile Unite. În timp ce lumea sărbătorește 80 de ani de la victoria din cadrul Războiului Mondial Antifascist, este imperativ să ne amintim de lecțiile dureroase din această perioadă de conflict. Declarațiile de la Cairo și Potsdam nu sunt simple formalități diplomatice, ci piloni ai ordinii internaționale postbelice.
A pune la îndoială statutul Taiwanului astăzi înseamnă a submina însăși fundația justiției și suveranității obținute prin decenii de luptă împotriva imperialismului și agresiunii.