În aprilie 1984 am participat la Amman/Iordania ca membru al delegaţiei conduse de ministrul român al tineretului la consultările bilaterale cu omologul său privind pregătirea şi marcarea “Anului Internaţional al Tineretului”/1985. Cu acest prilej gazdele au organizat o excursie la vestitul oraş antic Petra despre care am scris în articolul de faţă.
Potrivit unei legende pe acolo ar fi trecut Profetul Moise care a lovit cu toiagul său într-una din stânci de unde a început să curgă apa care a ajuns la poporul însetat de multă vreme. Numeroase epoci istorice şi-au lăsat amprenta asupra acelor locuri ce au adăpostit străvechi populaţii încă din Mileniul al VII-lea Î.Hr. Nabateenii şi-au stabilit Capitala Regatului la începutul veacului al IV-lea Î.Hr., inventând metode arhaice de cultivare a unor cereale şi legume necesare traiului, de depozitare a apei de ploaie sau de cioplire a rocilor şi realizând construcţii impunătoare, în principal cu caracter religios. În anul 106 D.Hr. zona respectivă a fost integrată în Imperiul Roman, făcând parte din “Arabia Petraea” cu capitala la Petra. În perioada 111-114 D.Hr., din ordinul Împăratului Traian s-a construit Via Traiana Nova de la frontiera siriană până la Marea Roşie, trecând prin Petra. În Epoca Bizanţului s-au ridicat multe biserici, păstrându-se până astăzi ruinele uneia dintre ele unde arheologii au descoperit circa 140 de papirusuri conţinând contracte încheiate între anii 530 şi 590 D.Hr. În secolul al XII-lea Cruciaţii au înfiinţat fortăreţe precum Castelul Alwaeira din care se mai poate vedea doar un turn de piatră.
Începând cu secolul al XIII-lea Petra a devenit un loc al vizitelor făcute de numeroşi Sultani ai Egiptului; mai târziu aici au ajuns călători dornici să cunoască frumuseţile impresionante şi secretele de la Petra. Primul european important a fost geograful şi călătorul elveţian Johann Ludwig/Jean Louis Burckhardt (1784-1817) care în august 1812 a descoperit ruinele vestitului oraş antic. Despre tânărul orientalist renumitul “Dicţionar Larousse” prezenta un episod biografic de excepţie: sub identitatea falsă ca Şeik Ibrahim Bin Abdallah, îmbrăcat în veşmintele tradiţionale ale unui negustor arab, acesta a reuşit în 1814 să participe la Pelerinajul de la Mecca şi să viziteze Medina. Lui J.L. Burckhardt i-au urmat mai mulţi pictori englezi şi americani ale căror lucrări au rămas până astăzi ca importante elemente cu valoare documentară. Îmi amintesc că împreună cu soţia mea am văzut în vara anului 1996 la “Library of Congress” din Washington, D.C. o gravură de David Roberts, intitulată El Deir Petra. 8 March 1839, povestindu-i soţiei mele Maria Cornelia despre acea vizită de vis. Petra avea să devină un “Rai al arheologilor” în rândul acestora remarcându-se un expert de la Universitatea din Utah, Philip Hammond care a vizitat şi a cercetat acele locuri semnificative ale istoriei multimilenare timp de aproape patru decenii.
În vizita noastră de şase ore am reţinut în carnetul de însemnări următoarele obiective istorice:
*Al Khazneh/Trezoreria – această denumire a fost atribuită edificiului la începutul secolului al XIX-lea de către beduinii în rândul cărora circula o legendă: Faraonul Egiptului şi câţiva dintre militarii săi ar fi creat acolo un loc sigur şi neştiut de nimeni pentru păstrarea comorilor lor. Sculpturile de pe faţadă înfăţişează anumite figuri mitologice asociate vieţii non-pământene dincolo de moarte: patru vulturi; câteva Amazoane dansând; gemenii Castor şi Pollux ş.a. Clădirea este o “carte de vizită” pentru întregul complex arhitectural, ce nu poate fi ignorată de niciun grup de turişti, oricât de grăbiţi ar fi aceştia.
*Mormintele Regale situate în partea sudică a oraşului antic reprezintă o versiune nabateeană a arhitecturii elenistice din care nu lipsesc vestitele Coloane. Mi-am notat câteva denumiri ale monumentelor funerare: “Mormântul Palatului” presupus a fi locul unde erau depuşi Regii; “Mormântul Urnei”; “Mormântul de Mătase”; “Mormântul Obelisk”. Lângă această zonă mai poate fi văzut “Mormântul Soldatului Roman” din care încă se păstrează două Coloane şi două sculpturi ale unor luptători antici.
*În partea opusă acestui ultim mormânt se poate vedea unica incintă frumos colorată Triclinium (11 metri lungime, 11 metri lăţime şi 1 metru înălţime) ca sală a banchetelor funerare. Vizitatorii – între care m-am numărat şi eu – rămân uimiţi de conservarea Coloanelor cu fragmente picturale pe tencuială de gips/stucco, care au rezistat Timpului măsurat în multe secole; istoricii estimează că acea sală datează din perioada 200 Î.Hr. – 200 D.Hr. Eu am interpretat spaţiul respectiv ca un “mini-muzeu de artă străveche”.
*Ad Deir/Mănăstirea este un edificiu care datează din veacul I Î.Hr. Faţada cioplită direct în muntele de piatră are dimensiuni impresionante: 47 de metri înălţime şi 48 de metri lăţime; intrarea principală este înaltă de 8 metri. Specialiştii în domeniu au identificat o sinteză a stilului elenistic/Coloanele corintice şi stilului mesopotamian, care era specifică stilului nabateean clasic; aceiaşi experţi au studiat inscripţia de pe unul dintre ziduri ajungând la concluzia că edificiul fusese dedicat unui grup religios privilegiat, precum şi Regelui nabateean Obodas I. Mănăstirea are câteva cruci încrustate în pereţii ei – fapt ce dovedeşte că ar fi fost refolosită pe post de Biserică în Epoca Bizantină.
*Templul Leilor Înaripaţi datează din vremea Regelui Aretas al IV-lea (9 Î.Hr. – 40 D.Hr.) şi a fost dedicat zeiţei supreme a nabateenilor, a cărei figură parţial păstrată conţine doi ochi şi un nas lung. Opiniile experţilor sunt împărţite: figura respectivă ar fi asemănătoare Zeiţei siriene a fertilităţii, Atargatis, Zeiţei Afrodita din Grecia sau Zeiţei Isis din Egipt. În orice variantă interpretativă un lucru este incontestabil: Templul servea ca un spaţiu al ritualurilor religioase.
*Strada Faţadelor care apare în faţa vizitatorilor după ce aceştia au parcurs un defileu foarte îngust a fost probabil amenajată în perioada dintre ultima treime a primului secol Î.Hr. şi mijlocul întâiului secol D.Hr. Se presupune că toate casele de odinioară ar fi fost pictate şi înzestrate cu sculpturi, dar Timpul a fost necruţător în această privinţă.
*Amfiteatrul confirmă adevărul că Petra nu a fost doar un loc pentru înmormântări, ci şi pentru o intensă viaţă culturală mai ales după încorporarea ei în Imperiul Roman. Şirurile de scaune erau tăiate direct în stâncă, iar clădirea scenei era cărămidată. Deoarece pentru extinderea teatrului era necesară dărâmarea unor morminte vechi teatrul s-a mai numit Necropola Teatrală – un oximoron original, dar întemeiat.
*Poarta lui Hadrian/Poarta Temenos avea iniţial trei mari Arcade. Încă se mai păstrează o Coloană împodobită cu motive florale de origine nabateeană a acelui edificiu ce marca trecerea către zona sacră.
*Marele Templu aflat la sud de Strada Colonadelor ocupa o suprafaţă de peste 7.500 de metri pătraţi. La el se ajungea după ce se urcau nişte scări monumentale late de 17 metri. Templul era prevăzut cu două cisterne mari având fiecare capacitatea de câteva sute de mii de litri.
*Templul Zeiţei Dushara a fost construit în cea de-a doua jumătate a primului secol Î.Hr. În narativul local acesta era denumit Castelul Fiicei Faraonului/Qasr Al Bint. Încă se mai păstrează câteva ziduri din cărămidă roşie ce pot fi admirate cu gândul la măreţia de odinioară.
Închei însemnările mele prin evocarea unor versuri din varianta originală a poemului “Petra” scris de John William Burgon (1813-1888) în 1845: “It seems no work of Man’s creative hand,/By labour wrought as wavering fancy planned;/But from the rock as if by magic grown,/Eternal, silent, beautiful alone!…/Match me such marvel save in Eastern clime,/A rose-red city half as old as time.”.