La 30 noiembrie se vor comemora 90 de ani de la trecerea în nefiinţă a lui Cincinat Pavelescu, un nume de rezonanţă al literaturii noastre.
S-a născut în anul 1872 la Bucureşti într-o familie al cărei arbore genealogic ajungea până la Banul Manta din vremea Voievodului Mihai Viteazul. A fost elev la Liceul “Sfântul Sava” şi apoi student la Facultatea de Drept a “Universităţii din Bucureşti” unde a susţinut în anul 1897 teza de doctorat cu tema Despre agenţii diplomatici pregătită la Universitatea pariziană “Sorbona”. A început cariera juridică în 1899 şi a continuat-o prin diverse funcţii la unele judecătorii din judeţele Vrancea, Neamţ, Romanaţi, Braşov, Prahova, Ilfov. După Primul Război Mondial s-a aflat la Paris unde a iniţiat legături de strânsă prietenie cu Elena Văcărescu şi Anna de Noailles; acolo a editat în 1920 publicaţia Le courier franco-roumain politique, économique et littéraire. În 1925 apărea la editura Ramuri din Craiova volumul său intitulat Epigrame, fiind socotit de critica literară autohtonă “un maestru al epigramei” şi primind doi ani mai târziu“Premiul Naţional pentru Poezie”.
Am ales pentru cititorii mei următorul grupaj de catrene satirice: *Mie însumi – “Când îl priveşti aşa de chel/Nu-i Cincinat, e Cincinel!/L-asculţi şi zici atunci mirat:/Nu-i Cincinel, e Cincinat!”; – “Eu nu ştiu ce-i cu Cincinat,/E talentat sau e şiret?/Poeţii spun că-i magistrat/Şi magistraţii că-i poet.”; *Unui scriitor teolog – “Te-ai chinuit o viaţă-ntreagă,/Mâncând doar post şi mânătărci/Şi-ai scris s-ajungi un om de marcă/Şi ce eşti azi? Un om de mărci!”; *Presa literară – “Presa literară nu te prea răsfaţă,/Socotind talentul ca şi omul: fleac!/Dar pictează-ţi chipul şi-o să-l vinzi în piaţă;/Anul ăsta-i criză mare de dovleac!”; *Lui Argetoianu – “Argetoiene, răutatea/Noi ţi-o iertăm căci ne iubeşti,/Dar ce va şti posteritatea?/Că-ţi datorăm fiscalitatea/Şi <Pacea de la Bucureşti>.”; *Lui Nicolae Iorga – “Văzând că i-a căzut Iisus,/Iorga din nou pe scris s-a pus/Şi spre a proba că e poet,/Lucrează azi pe Mohamet.”; *Lui Nigrim (un prozator şi epigramist – n.n.) – “E greu să-ţi faci un epitaf./Prea ţi-a fost viaţa scurtă ţie,/Căci te-ai născut la tipograf/Şi-ai răposat în librărie.”; *Unui mare calomniat – “Să nu te miri când bârfitori/Izbesc în nobila ta muncă:/Copiii pietre nu aruncă/Decât în pomii roditori!”; *Pe mânerul unei spade – “Epigrama ascuţită/Soră bună e cu scrima/Căci şi-n ea poetul luptă/Cu ideea şi cu rima.”; *Moş Teacă şi cu-a lui consoartă – “Moş Teacă şi cu-a lui consoartă/Visează-n pat spre dimineaţă:/El armele care dau moarte,/Ea armele care dau viaţă.”; *Cazinoului – “Dacă te-apucă ameţeală,/Nu-s directorii vinovaţi,/O fi pe ziduri umezeală,/Dar jucătorii ies uscaţi.”; *Unui confrate indiscret – “Amândoi avem o boală/Şi-am căzut victima ei:/Eu chelie naturală,/Tu chelie de idei!”; *Am colindat întreaga ţară – “Am colindat întreaga ţară,/Cinstit cu-o leafă de aprod,/Purtând sub robă o chitară/Şi-o inimă în loc de cod!”; *Unui rival – “Ca stat şi ca talent sunt mic,/E foarte trist, dar nu-i nimic./Dar până ţara o să ştie/Cât e de înalt al meu rival,/Îl judec dup-a lui prostie/Şi mi se pare colosal.”; *Unui confrate puţin inspirat – “Mă jur şi fără ironie/Că eu mă prind să scriu o dramă/În timpul cât îţi trebuie ţie/Să-mi faci o biată epigramă.”.
În continuarea articolului de faţă voi prezenta textul scris de Cincinat Pavelescu, Cum se face o epigramă? În opinia mea cuvintele sale ţin locul oricărei analize interpretativedeoarece vin de la un creator autoritar şi respectabil în această preţioasă şi pretenţioasă lume a literelor româneşti:
“Epigrama e un fulger scurt, o scăpărare repede ţâşnită din cremene când o izbeşte amnarul. Aş compara-o, de asemenea, cu un mic lampion veneţian care, înconjurat de umbra nopţii, dă lumina-i capricioasă şi străluceşte ca o candelă ambulantă pe întunericul mişcător şi rece al lagunelor. Lampionul, însă, are nevoie pentru a lumina ca să fie înfăşurat de banda largă a întunericului. Epigrama dimpotrivă. Scânteiază numai atunci când o învăluie un exces de lumină. Cu cât inteligenţa subtilă şi pătrunzătoare a cititorului sau a ascultătorului este tăiată în feţe strălucitoare şi multiple, cu atât spiritul poetului e sorbit şi se răsfrânge în minţile luminoase întocmai ca o imagine pe care o înfrumuseţează claritatea unei oglinzi de preţ. Epigramistul aruncă în aer o droaie de săgeţi, dar numai acelea care nimeresc ţinta, adică impresionează, sunt salutate cu freamăte victorioase. Celelalte se pierd rătăcite ca ecoul unei pietre aruncate într-o fântână adâncă a cărei apă depărtată, puţină şi noroioasă înghite şi piatra, şi ecoul. Ce îngrozitor e să vorbeşti cuiva care nu te înţelege! El seamănă cu fântânile fără ecouri.
Succesul epigramei e pururea condiţionat de calitatea auditorului. Publicul ales care te citeşte sau te ascultă completează pe scriitor şi îl clarifică. Această colaborare începe cu atenţia, continuă cu înţelegerea şi se sfârşeşte prin entuziasmul nestăpânit al aplauzelor. Dacă epigramele vor avea darul să placă şi să merite aprobarea sonoră, atunci din aplauzele dăruite de dumneavoastră voi face un buchet şi-l voi arunca cu un salut adânc de gratitudine şi de simpatie: ale tale dintru ale tale. Ea se naşte de cele mai multe ori din ciocnirea împrejurărilor neprielnice cu durerea, revolta sau indignarea scriitorului. El prinde raporturile nevăzute dintre noţiunile cele mai disparate, le filtrează printr-o logică ageră, le dă o formă adecvată cu sentimentul exprimat şi, punând concluzia într-un vers lapidar, aruncă epigrama din umbră ca pe o rachetă de lumină.
Ca să reuşeşti o epigramă nu-ţi trebuie numai vervă şi talent, ci şi obişnuinţa de a te exprima în mod original şi concis. Deşi trec şi eu de a fi un abil improvizator, cred că o improvizare <stricto sensu> nu există. Ea nu e decât rezultanta anilor de ucenicie, de muncă obscură şi de meditaţie când scriitorul, luptând în singurătatea odăii de lucru, cu greutatea de a modela cuvântul pe ritmurile sufleteşti ale fiinţei sale, îşi sângerează mâinile întocmai ca sculptorul ce smulge blocului de marmură statuia triumfală ce zăcea întrânsul, informă şi latentă. A improviza este a te folosi atunci când trebuie de comoara strânsă cu muncă, îndărătnicie şi răbdare în sipetele neştiute ale simţirii tale şi a face să ţâşnească din adâncurile pământului unda limpede, filtrată picătură cu picătură ce refuză să zacă închisă, departe de aer, de viaţă şi de lumină.
De ce am scris epigrame? Ca un protest contra esteticii mele lăuntrice ofensate de urâţeniile vieţii, de nedreptăţile politicii şi arivismul mediocrităţilor. În astfel de clipe indignarea mea s-a prefăcut singură în vers ca la Ovidiu, neputând să o mai stăpânesc. În concluzie: epigrama e ca un copil; se face mult mai lesne decât se poate explica în detaliu cum s-a făcut.”.
La rândul său, Cincinat Pavelescu a avut parte de diverse epigrame din partea unor confraţi de condei. Iată câteva dintre ele: *“În adevăr eu sunt Eugeniu,/Dar cred c-am fost lipsit de geniu/În clipa când am decretat/Că Cincinat e talentat.” (Eugen Lovinescu); *“Maestre, dragă, ce mai vrei?/Nigrim ţi-a spus un adevăr,/Încât îţi vine să te iei/Cu mâinile de păr!” (George Topârceanu); *“Să nu te superi, Cincinat,/Că un Nigrim te-a atacat;/El nu-ţi clinteşte, orice-ar scrie,/Un fir de păr de pe chelie.” (Camil Petrescu); *“Plin de ură şi năduf,/Furios se-ntreabă el:/<Dacă oul este chel/Cum de puiul are puf?>”; “Scumpul nostru Cincinat,/Bard cam chel, dar şi de rasă,/Vru să fie îngropat/Sub o salcie pletoasă.” (Mircea Pavelescu, poet interbelic şi nepot al lui Cincinat Pavelescu).
Cincinat Pavelescu pleca pe lumea cealaltă în timp ce se afla la Braşov în ultima zi a lunii noiembrie a anului 1934 din cauza unui cancer pulmonar incurabil, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.
Îmi imaginez că nu a dorit să ia cu dânsul în întunericul Timpului nici măcar unul din numeroasele zâmbete generate de epigramele scrise cu mare talent, lăsându-le pe toate celor care vor avea plăcerea de a le citi peste ani şi ani în momente de aleasă delectare artistică.